Angela Gheorghiu: „Sunt născută în România, dar de 30 de ani nu sunt un artist român”
https://www.ziarulmetropolis.ro/angela-gheorghiu-sunt-nascuta-in-romania-dar-de-30-de-ani-nu-sunt-un-artist-roman/

„Eu sunt un artist născut în România, dar de 30 de ani nu sunt un artist român, pentru că în România nimeni nu m-a văzut în niciun rol”, a declarat soprana Angela Gheorghiu la Bucureşti, la lansarea ediţiei în limba română a autobiografiei sale.

Un articol de Simona Deleanu|19 septembrie 2021

Soprana Angela Gheorghiu a lansat vineri seară, la Teatrul Odeon, traducerea în limba română a autobiografiei sale, „O viață pentru artă. Angela Gheorghiu în dialog cu Jon Tolansky”, apărută la Curtea Veche Publishing (la aproape trei ani de la ediţia în limba engleză). Evenimentul a fost deschis de un dialog între soprană și criticul de teatru Marina Constantinescu. Ziarul Metropolis vă oferă cele mai importante declaraţii făcute de artistă.

 

Câteva cuvinte despre Jon Tolansky. Atunci când am început zilele unei cariere foarte grele și importante (…), făceam campanii de promovare adevărate, cum se practica pe vremea aceea, săptămâni întregi. Făceam voiaje în toată lumea. Atunci când stăteam într-o cameră de hotel, veneau jurnaliști din toată lumea. Într-o bună zi l-am întâlnit pe Jon Tolansky. El a scris foarte multe cărți înainte despre alți mari artiști, începând cu Maria Callas. A făcut o muncă uriașă pentru a mă convinge. De ani și ani de zile, nu numai în Anglia, dar în multe țări, chiar și în România, au fost discuții (legate de o carte – n.r.). Au fost două personalități din România care au dorit să scrie, m-am întâlnit deja cu ele, dar nu le spun numele. Tolansky m-a urmărit pe parcursul a aproape 30 de ani. Atunci când am început să mă gândesc la această carte, mi-au venit într-o bună zi amintirile cele mai sensibile, cele mai de preț ale oricărui om – cele legate de copilărie, de locul în care s-a născut. Eu dintotdeauna am fost cea mai româncă ființă de pe lume, iar atunci când îi povesteam lui Jon Tolansky mă temeam că n-o să știu cum să redau în cuvinte starea pe care am avut-o în vremea copilăriei și studiilor mele.

(…)

Royal Opera House e casa mea, pentru că acolo s-au petrecut cele mai importante momente din cariera și din viața mea privată, coincidență sau nu.

(…)

Am vrut ca biografia să apară într-o limbă de circulaţie. Bineînţeles că va fi tradusă încetul cu încetul şi în franceză, italiană, germană, dar am vrut ca (după engleză) următoarea treaptă, cea mai importantă pentru mine, să fie româna. Și sunt foarte fericită.

(…)

Părinţii ne-au dat mie şi surorii mele încrederea şi înţelegerea că suntem copii diferiţi. Nu numai că ne-au ajutat, dar ne-au creat de fiecare dată un loc al nostru, o „scenă”, în familie.

(…)

Tatăl meu, cu intuiția lui, atunci când am învățat primul colind românesc, mi-a dat „O, ce veste minunată”. Copiii nu cântă „O, ce veste minunată”, pentru că este complicat, lung și destul de vocal. Tata m-a învățat acest colind. Mai târziu, când am ajuns la grădiniță, cântam mult mai tare decât alții, cine ştie cum. Îmi pare rău cu nu aveam aceste telefoane pe vremea aceea, să fi auzit exact cum emiteam sunetele. Nu am cântat niciodată ca un copil normal, nu am cântat așa cum vorbeam. Atât eu, cât şi sora mea aveam această impostație. Vocile noastre erau atât de puternice, încât atunci când ieșeam și cântam în curte, în grădină sau în vișinul meu, se auzea pe străzile din jur, iar părinții și noi primeam complimente. Aș vrea să le mulțumesc părinților mei, care până astăzi au emoții pentru mine, se roagă în fiecare zi pentru mine, așa cum o făceau și pentru sora mea. Mă înclin întotdeauna în faţa părinților care fac orice să-și susțină și să-și ajute copiii în talentul lor, de când sunt mici.

(…)

Adjudul l-am părăsit 14 ani, eram foarte mică. Cu siguranță, cu inconștiență şi, bineînțeles, cu tupeu, dar la interior, pentru că pe dinafară nu arătam nimic. Chiar dacă înțelegeam foarte multe lucruri, le țineam în mine. Eram destul de introvertită atunci când eram mai mică, dar între timp am recuperat.

(…)

La Adjud am avut întotdeauna o atmosferă absolut impecabilă. Îi doresc oricărui copil care are un minim talent în artă, sport, indiferent ce profesie, să aibă norocul de a avea în jurul său profesori, educatori (care să-l înțeleagă – n.r.). Educatoarea mea a înțeles că eu am vocea altfel și s-a ocupat de mine. Am cântat primul meu cântecel de Johannes Brahms și în română, și în germană. L-am învățat în două, trei ore. (…) De atunci, nu cred că se întâmpla ceva important artistic în Adjud sau, mai târziu, în Bucureşti, până când am terminat Conservatorul, fără ca eu să nu fiu prezentă. Era o atmosferă în care eram tot timpul lăudată, pusă cumva pe un piedestal, deși nu înțelegeam lucrurile acestea. Înțelegeam doar că tot ce vine de la profesorii mei este pentru ca eu să studiez.

(…)

Vremea studiilor mele a fost între anii 1980 şi 1990 (…) Erau exact vremurile cele mai grele, vremurile în care stăteam la cămin. În primele zile plângeam ca o nebună după mama şi după tata. Îmi aduc aminte chiar şi de faptul că muream de foame, că nu ştiam ce să mănânc ca să mă satur. Nu știu dacă am scris în carte – mâncam varză şi puneam zahăr peste ea. Să nu mâncaţi asta. Dar mă săturam şi nu mai plângeam de foame.

(…)

Întotdeauna am avut în jurul meu profesori și oameni care m-au ajutat, cu o dragoste părintească. Întotdeauna cineva a vrut să mă ajute, cineva a vrut să îmi dea lecții gratis, cineva a vrut să ia parte la construcția mea. Întotdeauna în discursurile mele se aude un context. Oamenii își imaginează că sunt plină de mine când spun asta, dar, da, am știut întotdeauna ce voi face. Nu m-am gândit nici o secundă că nu voi face ceea ce am făcut, dar era contextul în care eram susținută de toată lumea. În plus, eu m-am născut cu un instinct care, pe lângă talentul vocal, a fost unul dintre talentele mele cele mai puternice. Acest instinct m-a ajutat să înțeleg și eu ce vedeau cei din jur (la mine). Atunci m-am simțit responsabilă – va trebui să studiez, va trebui să mă dedic sub toate formele posibile, chiar și atunci când voi fi mai mare, chiar și atunci când voi avea și eu parte de întâlniri galante. Pe vremea liceului și a Conservatorului, nu am avut timp de nimeni. Nu am avut timp decât de studiu. Nu pierdeam nicio premieră și niciun spectacol.

(…)

Nu vreau să trec de acest prieten și om păzitor al meu, domnul Iosif Sava, care avea fler pentru cei cu talent. Aveam întâlnirile noastre și întotdeauna făcea ca „Seratele muzicale” să aibă un punct comun cu mine. Alegea și subiecte de operă care erau legate cu literatura. (…) Acest om, Iosif Sava, mi-a spus textual: „Întotdeauna să vii la mine. Indiferent ce se întâmplă, eu te apăr. Voi fi întotdeauna în spatele tău!” (…) Aceste „Serate” mi-au rămas în suflet. (…) Domnul Iosif Sava a fost unul dintre cei mai importanți stâlpi ai culturii din România.

(…)

În artă nu există gen – bărbat, femeie –, nu există vârstă, nu există religie, nu există nimic. În momentul în care o repetiţie începe (…), am avut sentimentul că fac parte dintr-o familie. După ce am făcut cunoştinţă, am fost o familie. Eu cred în această fuziune și în această familie. Şi ei (cei din lumea operei – n.r.) mi-au confirmat şi am înţeles de atunci că, în momentul în care am în minte să fac o nouă producţie, să mă duc într-un teatru şi accept un contract, trebuie să ştiu dinainte cine face regia, ce rol am, este bine, nu este bine. Pentru că visul meu, ideea mea fixă, obsesia mea, responsabilitatea mea, nu numai a unui director de teatru, este de a avea rezultatul cel mai bun. Atunci când am terminat un spectacol sau o înregistrare, trebuie să fie de referinţă. Dacă aceste elemente nu erau, eu ori mă făceam nevăzută, ori spuneam „Ce este aici?” (…) Eu am semnat un contract și pe acel contract sunt trecute două nume, al meu și al compozitorului, și eu vreau să respect acest lucru.

(…)

Eu mă rog – şi vă rog şi pe domniile voastre să vă rugaţi împreună cu mine – ca şi România să aibă parte de oameni care decid în favoarea culturii şi a artei, oameni care să construiască şi să lase ceva (în urmă – n.r.). (…) Sunt artişti din România care se nu se mai întorc (în ţară – n.r.). Trebuie să facem orice este posibil, să le deschidem uşile, şi voi să aveţi o reacţie. Dacă publicul nu are o reacţie față de oamenii care au datoria de a construi pentru artă în România, nu se va putea rezolva niciodată nimic.

(…)

Eu sunt un artist născut în România, dar de 30 de ani nu sunt un artist român, pentru că în România nimeni nu m-a văzut în nici un rol, încă nu am debutat (pe nicio scenă de operă – n.r.). Eu am colegi în toată lumea, de toate naționalitățile, care sunt extraordinar de iubitori față de artiștii din România (…) Artiștii români nu sunt invitați la festivaluri în România. Artiștii din România -şi eu am această dovadă de 30 de ani -, sunt respectaţi în toată lumea, mai puțin în România. Trebuie să cereţi să îi puteţi vedea pe artiștii români la ei acasă.

 

Sursă foto: Facebook Iren Arsene

22
/12
/16

Scenograful Ștefan Caragiu, decan al Facultății de Teatru al UNATC București, crede că talentul se împarte în mod egal pe generații. Consideră că studenții au dreptul și chiar obligația de a se revolta atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum trebuie.

20
/12
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Național, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, și este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din București.

19
/12
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Dorotheea Petre (aproape 36 de ani) este bine-cunoscută publicului cinefil din ţara noastră, din pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006).

13
/12
/16

Emanuel Pârvu, membru al juriului care a selectat zece actori tineri pentru spectacolul aniversar al Teatrului Metropolis, este convins că noua generație de actori poate fi încurajată prin șansă. La rândul său, își amintește în rândurile care urmează cum la început de drum a avut ocazia de a învăța de la oameni de teatru precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureș și, mai ales, Liviu Ciulei.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.