Antoaneta Cojocaru (37 de ani), actriţă, un nume mare deja pe scenele teatrelor din Bucureşti. I se spune Anto. Toată lumea o iubeşte pe Anto, sufletul Laboratorului de Noapte de la Teatrul Bulandra. Ea a intrat prima la ATF, în 1997. De-atunci tot joacă.
Un articol de Andrei Crăciun|25 septembrie 2015
Andrei Crăciun: Tu ce mai faci, Anto, în afară de teatru?
Antoaneta Cojocaru: Fac şi film, fac şi voci, fac şi reclame.
Ce filme faci dumneata?
Păi, uite, doar ce am terminat un scurtmetraj, în vara asta. Fac film de fiecare dată când sunt solicitată; bine, film se face mult mai puţin decât teatru.
Câştigi parale din treaba asta?
Din film? Cum să nu?!
Eşti plătită?
Asta e meseria mea. După „Pescăruşul” am fost chemată de un grup de oameni la Universitatea Cros – Universitatea Alternativă –, în care ei învaţă arte…
O ştiu. Pe la Piaţa Romană, pe acolo.
Da. Şi le predau actorie.
Şi iei bani?
Da.
Ştiu că de multe ori li se cere oamenilor din teatre să facă chestii pe degeaba, e o altă boală a secolului nostru.
Mie nu prea mi s-a întâmplat asta. Şi, dacă am făcut ceva…
Dacă ţi s-ar întâmpla, ai refuza?
Depinde ce.
Habar n-am. De exemplu, să predai actorie unor studenţi.
Nu ştiu ce să zic, dacă e o chestie de durată şi îţi mănâncă foarte mult timp şi foarte multă energie – probabil că nu aş accepta. Nici nu s-a pus problema aşa. Dar, de exemplu, la acel scurtmetraj pe care l-am făcut în vara asta nu am câştigat niciun ban, dar nici nu s-a pus problema. Adică depinde ce, cum, când, unde? Că o ducem greu cu banii sau că sunt puţini bani în cultură, asta o ştie toată lumea.
Dar o duceţi mai bine decât în anii din urmă?
Nu cred.
Pe ce fel de pantă eşti? Ascendentă?
Eu cred că unii dintre noi au crescut, şi atunci câştigă mai bine. Dar nu cred că e mai bine, în general.
Au crescut – în ce sens? Ca notorietate?
Da.
Ca notorietate sau ca valoare?
Ca valoare, sper. Dar şi ca notorietate. Şi atunci sunt mai bine.
TOATĂ LUMEA CREDE CĂ ANTO E MULT MAI MICĂ
Tu ai crescut, ca notorietate şi ca valoare?
Da, da.
Te cunoaşte lumea pe stradă?
Da.
Şi ce-ţi zic oamenii, când zic?
La mine vin numai oamenii…
…cumsecade?
Da. Majoritatea mă întreabă câţi ani am; asta e la toată lumea în cap – că par mult mai mică şi se aşteaptă să fiu mult mai mică. Şi asta e prima chestie.
Dar uite că nu eşti mult mai mică. Nu eşti cum cred ei că eşti.
Da, nu sunt cum cred ei.
Întinereşte scena, sau care e explicaţia?
Trebuie să ai un anumit fel de interior. Adică pentru un anumit tip de rol – cum e Pierrot din “Arlechino moare?”, de exemplu – cred că trebuie să ai un anumit interior, în care să-ţi păstrezi naivitatea şi curăţenia; şi dacă ai acest interior, da, cred că se trece de asta cu vârsta. Sigur că dacă îţi pierzi această naivitate nu mai ai cum să faci astfel de roluri şi eu aştept momentul în care n-o să mai pot să… Să fiu Peggy din în „Oscar şi Tanti Roz” (n.r. – personajul Peggy Blue), de zece ani.
De zece ani joci „Oscar şi tanti Roz”?
Nu, zece ani are personajul.
Asta ştiu. Dar de cât timp îl jucaţi?
Cred că sunt vreo şase-şapte ani.
ANTO E FASCINATĂ DE „DOAMNA OANA” ALĂTURI DE CARE TRĂIEŞTE TEATRUL IDEAL
Vă îndreptaţi, totuşi, către zece ani. Îţi vine să crezi?
Nu. Dacă mă întrebi aşa, nu. Pe de altă parte, doamna Oana (n.r. – Oana Pellea, care joacă rolul lui “Tanti Roz”) e aşa un far, are atâta ţinută şi ai atâta pământ sub picioare când eşti într-un spectacol cu ea, încât pot să treacă şi o sută de ani – e doar o chestie de cifră. Lucrurile sunt atât de solide când eşti într-un spectacol cu ea!
De unde vine senzaţia asta de soliditate? Ce se întâmplă acolo?
Ea cunoaşte meserie.
Partenerul te ridică, practic?
Nu numai că te ridică.
Te sprijină?
Nu numai că te sprijină. Ştii cum e? E ca şi cum te întorci acasă. Adică tu ştiai în facultate că lucrurile trebuie să fie aşa, dar tu după aia nu mai întâlneşti lucrurile alea.
Acum le reîntâlneşti?
Lucrurile nu sunt aşa, lucrurile sunt pe dos: nu ai timp să te concentrezi la asta, ăla nu te vede în scenă, ăla nu ştie ce indicaţii să-ţi dea, totul e haos! Şi cu un om care poartă în spate atâta experienţă e ca şi cum te-ai întoarce acasă, e ca şi cum te-ai întoarce în punctul ăla în care ţi s-a zis că teatrul e aşa, dar nu ţi-a zis că ăla e teatrul ideal. Şi cu ea ai parte…
…de puţin teatru ideal.
Da. Şi lucrurile sunt mult mai solide atunci, şi tu te simţi într-un confort mult mai mare; sigur că asta te responsabilizează enorm, dar aşa înveţi.
ANTO E MONARHISTĂ
În afară de teatru, Anto, ce te mai preocupă pe tine? Te uiţi aşa, în jurul tău, la lume? Şi dacă da, ce vezi?
Dacă mă întrebi politic…
Nu politic. Te întreb aşa, ce vezi tu, stând la răscrucea vieţii şi uitându-te în jur?
Dacă mă întrebi politic, eu sunt monarhistă; eu asta aştept şi sper că nu mai e mult.
Aşa ai fost tu, de când erai mică? E din familie?
E din familie, dar sigur că nu înţelegeam eu mare lucru în copilărie, n-avem cum să înţeleg.
Păi şi acum, cu prinţul Nicolae, căruia i s-a luat titlul…?
Mie mi se pare că, dacă decizia Majestăţii Sale Regele Mihai este asta, sunt sigură că pe Majestatea Sa l-a costat destul de mult să o ia şi că trebuie respectată; şi nu trebuie scormonit ce, cum, de ce. Trebuie respectată decizia şi unele lucruri nu se discută, e cel mai bine aşa. Dacă nu vorbim de latura asta şi vorbim de ceea ce observ eu la oameni, mi se pare că s-a ajuns într-un punct în care orgoliul a luat proporţii hiperbolice şi asta e o chestie de natură să ne împiedice să construim lucruri – de la relaţii până la teatru.
Orgoliul ne face egoişti, la asta te referi?
Şi orbi.
Credem că doar noi avem dreptate?
Da. Şi noi “ştim”. Şi de-asta evoluăm greu. Dar probabil că e nevoie şi de asta, adică e o etapă, sigur că asta se va sparge la un moment dat, că n-are unde să ducă, şi probabil că va începe altceva. Aştept să înceapă altceva.
Viaţa dumitale cum e, dincolo de teatru? Eşti împlinită?
Da, mie nu-mi trebuie mult, spre a fi împlinită. Da, sunt.
Eşti căsătorită?
Sunt căsătorită.
Uite că nici n-am ştiut!
Păi da, pentru că nu vorbesc despre asta.
Eşti de mult timp căsătorită?
Da.
De douăzeci de ani, de când eşti căsătorită?
Nu. De trei, sau patru, sau cinci… Asta e la mine, eu nu ştiu cu anii.
Deci eşti măritată, tot ce trebuie. Copii ai?
Nu, nu încă.
Vrei să faci copii?
Da, vreau să am copii, sigur; dar nu mi s-a părut momentul acum, adică sunt în altceva.
Păi, eşti pe drumul cel bun.
Da, clar, faţă de ce? Sau faţă de cine?
Eşti o familistă convinsă; în secolul al XXI-lea, e un lucru mare, să ştii!
Da, eu nu ştiu. Eu nu împart lumea între familişti şi ne-familişti. E un drum, ţi se întâmplă nişte lucruri pe drumul ăsta: dacă sunt frumoase, e bine; dacă te duc undeva, e bine; dacă te sprijină, dacă sunt…
ANTO VREA SĂ CONSTRUIASCĂ LUCRURI CARE SĂ REZISTE ÎN TIMP
Eşti conservatoare, de felul tău?
Adică?
Uite, însuşi faptul că eşti monarhistă arată un ataşament faţă de nişte valori mai stabile.
Aa, bine. Da, e nevoie de valori stabile, adică toţi au nevoie de ele.
Nu eşti omul momentului, eşti omul unor lucruri de durată.
Da, şi asta încerc să şi construiesc – lucruri cu bătaie lungă. Nu mă interesează succesul de mâine; pe mine chiar nu mă interesează succesul de mâine! Mă interesează să construiesc lucruri care să ducă undeva şi să rămână şi să ajute pe cineva şi să ducă ceva mai departe.
Dar tu ai succes, în momentul ăsta? În termenii în care poţi avea succes în teatrul românesc.
Se zice că am.
Se zice; dar tu ce zici?
Eu mă feresc să mă gândesc în felul ăsta la mine.
Dar eşti mulţumită, în punctul în care te afli?
Mulţumit nu poţi să fii niciodată.
La tine nu „merge şi aşa”?
Nu, nu „merge şi aşa”, şi sunt atât de supărată când nu se poate mai mult!
Când vezi că alţii merg „şi aşa”?
Şi mă văd mai întâi pe mine. Nu, nu ştiu să fiu aşa şi nu pot.
Ai fost educată de mică în sensul ăsta, sau te-ai autoeducat?
Probabil că am fost educată şi de mică, adică eu l-am văzut pe tata întreaga viaţă învăţând, partituri peste partituri… toată viaţa a învăţat (n.r. – tatăl Antoanetei Cojocaru a fost tenor, în Constanţa).
LUI ANTO I SE SPUNEA “PREMIANTA”
Ai avut structura premiantului? Ai fost premiantă în evoluţia dumitale şcolară?
Nu ştiu, poate că s-a lipit şi asta de mine. Mi se mai spunea: „Să vină şi premianta…” (Râde). Am fost, până la un punct; de la un punct încolo, nu, n-am mai fost. Nu, cred că am mai multă energie, şi astfel am mai mult de dat. Adorm mai greu noaptea, habar n-am.
Dormi puţin noaptea?
Adorm târziu.
Târziu înseamnă şi puţin?
Da, probabil mai puţin.
Cu sănătatea eşti bine? Sănătoasă, voinică?
Cât se poate.
Am înţeles. E o meserie care reclamă, din când în când, tratamente de specialitate.
La cap zici, sau ceva? (Râde)
Vă consumă aşa, ca oameni.
Da, ne consumă. O să văd. Poate o să fie un moment când o să zic: „Stop!”.
Poţi trăi fără teatru?
Sunt sigură că se poate trăi fără teatru, sunt convinsă; şi dacă faci aşa, ca nebuna, meseria ca mine, probabil că vine mai repede momentul în care zici: „Măi, staţi puţin!”, „Apropo, ce era cu viaţa mea?”, „Hei, unde sunt? Nu mai e nimeni?”. Vom vedea.
Ai mulţi prieteni non-actori?
Non-actori, nu; că nici n-ai când să-i faci. Dar prieteni stabili, prieteni, am câţiva – în care am încredere şi sper că şi ei în mine; şi care sunt din meserie. Dar am un alt fel de prieteni, care au apărut de câţiva ani, de când cu „Laboratorul”, care sunt din foarte multe domenii şi pe care, deşi nu vorbesc tot timpul cu ei, îi simt atât de aproape şi mă susţin atât de tare…
Într-un fel, şi ei îmi sunt prieteni; doar că sunt un alt tip de prieteni, cu care nu mă văd des, sau cu care nu vorbesc despre micile lucruri, dar îi simt în mare măsură prieteni. Spectatorii sunt prietenii mei.
Sunt sigură că se poate trăi fără teatru, sunt convinsă; şi dacă faci aşa, ca nebuna, meseria ca mine, probabil că vine mai repede momentul în care zici: ‚Măi, staţi puţin!’
ANTOANETA COJOCARU, ACTRIŢĂ
