CRONICĂ DE FILM Încă un film românesc despre comunism? Va fi, probabil, prima întrebare a spectatorului obişnuit când va afla despre „Arest” (2019). Însă scenaristul şi regizorul Andrei Cohn, ajuns la al doilea lungmetraj (după „Acasă la tata”, din 2015), propune o tratare diferită.
Un articol de Ionuţ Mareş|15 iulie 2019
A existat un interval din apogeul Noului Cinema Românesc (NCR) când s-au succedat câteva filme apreciate în festivaluri care erau plasate în comunism sau care abordau Revoluția din 1989 – „A fost sau n-a fost?” (2006), de Corneliu Porumboiu, „Hârtia va fi albastră” (2006), de Radu Muntean, „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006), de Cătălin Mitulescu, și bineînțeles „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu.
De aici și impresia că Noul Val s-a ocupat intens de perioada comunistă.
Dincolo însă de faptul că este firesc ca autorii de cinema să se intereseze de istoria traumatică a țării în care și-au petrecut copilăria și tinerețea, cota „filmelor despre comunism” nici nu este atât de mare.
De altfel, la nivel tematic, NCR a investigat mai degrabă prezentul oamenilor simpli (în relație cu intimitatea sau cu societatea), deși e adevărat că a făcut-o și prin prisma efectelor comunismului și mai ales ale primului deceniu post-Revoluție.
În ciuda unei astfel de tradiții cvasi-intimidante, a câtorva titluri care au devenit repere ale cinema-ului românesc din ultimele aproape două decenii (și la care ar mai merita adăugate, de pildă, alte două filme, ceva mai convenționale – „Portretul luptătorului la tinerețe” (2010), de Constantin Popescu, și „Q.E.D.” (2013), de Andrei Gruzsniczki), Andrei Cohn alege să își plaseze narațiunea tot în timpul comunismului.
În plus, mai ia o opțiune riscantă. „Arest” este un film care se desfășoară aproape în totalitate într-o celulă în detenția Miliției spre mijlocul anilor `80, cu doar două personaje, un intelectual-victimă (Alexandru Papadopol) și un infractor-torționar (Iulian Postelnicu), situația fiind aparent inspirată din destinul tragic al fostului disident Gheorghe Ursu, ucis în arest.
Printr-o astfel de dramaturgie minimalistă (există doar câteva scene de exterior, la început), determinată foarte probabil și de limitările bugetare, „Arest” putea înclina mult prea mult spre filmul-parabolă, eventual și tributar unui discurs generalizator și vindicativ despre comunism (de care a fost plin cinema-ul românesc al anilor `90).
Însă Andrei Cohn evită acest risc, pentru că folosește contextul istoric mai mult ca fundal (reprezentanții oficiali ai puterii apar răzleț) și se concentrează pe relația concretă, umană, dintre cei doi protagoniști, care nu sunt atât personaje-simbol, cât oameni obișnuiți, fără replici sentențioase (dar poate cu puțin prea multe referințe la perioada respectivă).
Dinu, intelectualul jucat de Papadopol, nu este un erou. Dimpotrivă, de cele mai multe ori se arată un fricos incapabil să reacționeze demn la umilințele la care este supus. Iar Vali, personajul lui Postelnicu – într-un rol greu de uitat -, este un infractor de drept comun, folosit ca instrument de anchetă și de tortură de către Miliție și Securitate. El pare în același timp un sadic dificil de anticipat.
Evident că raportul dintre cei doi ridică, în plan secund, întrebări despre natura relațiilor din timpul unui regim totalitar și, în consecință, discreționar.
Însă miza principală a lui Andrei Cohn pare a fi să redea tensiunea tot mai mare dintre cei doi protagoniști, raporturile de forță și strategiile de apărare sau de atac dintre ei, și atmosfera apăsătoare și sufocantă care se instalează.
Iar pentru a transmite sentimentul de claustrofobie, de uzură fizică și psihologică, aparatul de filmat, odată intrat în celulă, rămâne acolo, la o oarecare distanță de cei doi protagoniști, filmați când în planuri-secvență, când în secvențe în care unele tăieturi bruște de montaj sugerează diferite elipse în același cadru, pentru a destabiliza puțin atenția privitorului.
Este un stil auster-realist și antispectacular (chiar dacă Vali este, în fond, un showman) care, dublat de durata de două ore ce amplifică senzația de asfixiere și de teroare, se dovedește un mod just – și inedit în cinema-ul românesc – de a vorbi despre trecutul comunist, dar și despre natura umană într-o situație limită.
„Arest” va intra în toamnă în cinematografe.
