Armand Calotă, despre ultimele dorinţe ale actriţei Elvira Godeanu
https://www.ziarulmetropolis.ro/armand-calota-despre-ultimele-dorinte-ale-actritei-elvira-godeanu/

Anul acesta s-au împlinit 110 ani de la naşterea actriţei Elvira Godeanu (1904-1991). Actorul Armand Calotă, nepotul acesteia, vorbeşte despre lucruri foarte puţin ştiute din viaţa Elvirei Godeanu.

Un articol de Monica Andrei|25 iunie 2014

Monica Andrei: Care este gradul dumneavoastră de rudenie cu actriţa Elvira Godeanu şi cum v-o amintiţi?

Armand Calotă: Mama mea a fost nepoata actriţei. Eram la Paris când a murit Elvira Godeanu. A fost depusă în Teatrul Naţional. Îşi dorise să nu se mai întoarcă în acest teatru, deoarece în vremea în care Zaharia Stancu era director, a chemat pe scenă un grup de actori, apoi le-a înmânat plicurile cu decizia de pensionare. Elvira Godeanu avea 57 de ani. A mai colaborat cu teatrul, dar puţin. S-au dispensat foarte repede de ea, cu toate că era plină de viaţă şi dorea să facă atâtea lucruri.

Elvira Godeanu nu era doar acea femeie frumoasă, aşa cum o vedea lumea, în viaţă şi pe scenă, ci şi un om care a suferit foarte mult, pentru că nu a avut un copil, nu a putut să fie mamă. Nu şi-a spus niciodată acest secret, n-a vorbit despre acest lucru. Era şi o perioadă în care se zvonea mult că ar fi avut legături cu Gheorghe Gheorghiu Dej, care era înnebunit după ea, dar acest lucru nu era adevărat.

Juca Zoe în „Scrisoarea pierdută” şi se pregătea să plece în turneu în străinătate cu spectacolul. Evident, circula zvonul că nu se va mai întoarce, aşa că s-a profitat de ocazie şi a fost înlocuită de doamna Carmen Stănescu.

Se spune că Marietta Sadova ar fi venit la ea acasă s-o avertizeze că se pune ceva la cale şi să-i spună că nu i se va da drumul să plece. Mama mea ţinea legătura cu ea. Sunt singurul membru din familia ei care a rămas în viaţă.

Cum a fost relaţia dumneavoastră cu doamna Elvira Godeanu?

Prin anii 80 am trecut printr-un divorţ, iar acum am un băiat în vârstă de 30 de ani, iar ea ştia prin ce trec şi mi-a spus: „Armand, lasă tot copilului, nu face partaj, ia-ţi cărţile, şi te voi ajuta eu”. Îmi aduc aminte că mi-a lăsat o pernă, aşternuturi şi o plapumă din iarbă de mare, pe care o mai am şi astăzi. Era extraordinară!

Într-o zi i-am mărturisit mătuşii mele că vreau să dau admitere la Teatru. Am trecut prin mai multe facultăţi, geodezie, ştiinţe economice, dar niciuna nu mi-a plăcut. Le-am spus celor din familie că fug de acasă dacă nu mă lasă să dau admitere la Teatru. Aveam nevoie de îndrumări. Aşa că am ajuns la mătuşa mea, care, după ce s-a aşezat pe o canapea „Biedermeier”, mi-a spus: „Dragul meu Armand, te rog, relaxează-te, ţine spatele drept, vezi unde pui piciorul, cu vârful piciorului drept la scobitura celui stâng, deschide cartea asta şi citeşte!”

Dorinţa ei cea mai mare: să nu fie uitată.

După ce am citit fabula, mi-a spus: „Mmm, pari cam romantic. Îi dau telefon lui Petrică Gheorghiu şi te duci la pregătire, îl ştii pe Moş Metodă!”. Nu-l ştiam. Ne-am prezentat mulţi la pregătire. Veniseră Fane Bănică (tocmai terminase liceul), Lamia Beligan… Petrică Gheorghiu a avut fler, a pregătit mulţi tineri care au intrat la Actorie şi care sunt astăzi actori consacraţi. În casa lui Radu Beligan am văzut primul film interzis, „History of the World”.

Elvira Godeanu era încântată când veneam de la Timişoara, în anii ’80. Îi dădea drumul mai repede acasă servitoarei, ca să ne putem retragem doar noi. Îmi aducea un bol mare cu supă cremă de sparanghel. Primea mereu nişte pachete din Germania şi era înnebunită după supă, era plăcerea ei.

Am moştenit casa Elvirei Godeanu de pe strada Kisselef, care fusese naţionalizată, o frumuseţe de casă boierească, cu living rotund, cu geamuri frumoase, cu flori, cu garaj interior.

Elvira Godeanu: ultimele dorinţe

● Dorinţa ei cea mai mare: să nu fie uitată. Îmi spunea: „Armand, ştii care e cea mai grea boală? Să mori singur. Spune asta tuturor!“

Eram actor la Timişoara, aveam o bursă la Avignon când am aflat că a murit tanti. Tot ce lăsase moştenire dispăruse. Avea bani mulţi. Se credea că rămân în Franţa, dar eu m-am întors. Îmi aduc aminte că servitoarele ei mi-au cerut din lucruri şi le-am dat.

Arhitectul Emil Prager, soţul mătuşii mele, unul dintre marii noştri constructori, a murit la 93 de ani, în 1985. Se operase de o banală cataractă, dar, după anestezie totală, nu s-a mai trezit. Sigur, a fost un caz de malpraxis. Tanti avea 80 de ani şi a stat cu el în spital, şi-a dat blana şi bijuteriile, numai ca să-l ajute să se facă bine.

● Şi-a dorit să ajung actor în Teatrul Naţional. În 1991 am luat Premiul “Toma Caragiu”, jucam la Timişoara în „Teroare şi credinţă”, spectacol care intrase în festival, iar preşedintele juriului era George Constantin. Mai erau în juriu Gina Patrichi, Valentin Silvestru – Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! În acel moment, Elvira Godeanu a insistat să mă mut. George Constantin mi-a propus să merg la Teatrul „Nottara”, apoi domnul Giurchescu, regizor la „Comedie”, mi-a aranjat transferul acolo foarte repede. Am venit în Bucureşti şi am văzut pe străzi nişte afişe. La „Odeon” era director Vlad Mugur. Se dădea concurs la “Odeon”, la „Bulandra” şi la „Naţional”, unde era Andrei Şerban director. M-am prezentat la concursul de la „Odeon”, dar acolo a venit un personaj căruia nu-i dau numele şi m-a rugat să renunţ.

elvira godeanu

Apoi am dat concurs la “Naţional”. A durat vreo trei zile. S-a filmat, eu am spus un monolog, ca la admitere la Teatru… În cea de-a doua zi de concurs, un regizor tehnic din teatru m-a anunţat că mă cheamă Andrei Şerban la el. Văzuse CV-ul meu şi-mi cerea să mă hotărăsc unde rămân, la „Comedie” sau la „Odeon”, deoarece şi el dorea să mă ia la „Naţional”. Domnul Giurchescu de la “Comedie” îmi pregătise oferta unui rol în spectacolul „Opera de trei parale”, dar eu i-am spus domnului Andrei Şerban că vreau la „Naţional”, pentru că e dorinţa mătuşii mele, Elvira Godeanu.

A rămas impresionat şi m-a angajat pe loc. N-am să uit ce intuiţie a avut: “Eşti foarte bun pentru Andrei din «Trei surori»”. Atunci trebuia să pună în scenă spectacolul Felix Alexa şi ar fi trebuit să joc într-o distribuţie mare, dar nu s-a mai pus. După 10 ani, un regizor rus de la Sankt Petersburg m-a distribuit în rolul Andrei din „Trei surori”.

Cam asta a fost. Elvira Godeanu plecase din Teatrul „Naţional” cu plicul în mână, dorindu-şi apoi să ajung eu pe urmele ei. Şi am ajuns.

● O altă dorinţă de-a Elvirei Godeanu era realizarea unui spectacol. Ei i-a plăcut foarte mult la vremea respectivă piesa „Amanta“ a lui A. D. Hertz, şi ar fi vrut să joace personajul principal, dar n-am mai avut ocazia. Îmi făcuse o regie, o distribuţie, îmi explica cum să se joace.

Pentru a-i împlini dorinţa, vreau să pun în scenă această piesă, pentru că am în mintea mea tot caietul ei de regie. Şi chiar este o dorinţă pe care o pot îndeplini. Deja am făcut demersurile necesare, ca premiera să iasă la toamnă, dar nu vreau să vorbesc mai mult acum.

● Mai avea o dorinţă pe care nu o pot divulga până la capăt. Dorea să recompenseze printr-un premiu un anume actor. Înainte de a muri, avea o depresie accentuată de singurătate. Rar o vizita cineva. Ţin minte că mai veneau pe la ea Simona Bondoc, Berechet, Şahighian apoi Olga Tudorache. Silvia Dumitrescu Timică a fost prietena ei cea mai bună.

Cineva i-a organizat celebrarea a 50 de ani de teatru, şi asta ajutat-o mult sufleteşte. M-am hotărât să dau premiul respectiv persoanei din teatru, pentru că asta e dorinţa ei. Nu-i dau numele acum. Mătuşa mea nu şi-a dorit să-i rămână numele pe un premiu anume, ci doar dorea să vorbesc despre dumneaei, să spun cum se face meseria asta, să nu creadă lumea că a fost doar femeia frumoasă crescută în puf, căreia i s-au deschis uşor uşile. Să spun cât a suferit, pentru că a trecut prin multe…

Avea un fel de a fi. Te ducea, cu eleganţă, doar în zona populată cu întâmplările care-i umpleau sufletul cu bucurie. După ce i-au luat comuniştii casa, a locuit pe lângă Biserica Albă. Avea o plăcere deosebită să povestească mereu cât de mult îl iubea pe soţul ei, Emil, mai ales că, după ce a ieşit la pensie, ea n-a mai jucat teatru, iar el a fost sprijinul ei real.

Spunea cu patimă că un om, indiferent de cât de talentat este, va muri o dată cu moartea lui fizică dacă nu are caracter. “Să te fereşti de marile valori fără caracter! Caracterul îţi dă o aură, te face să fii pomenit.”

Aşa era nea Gigi Dinică, atunci când trebuia să-l înlocuiesc în „Ultima oră”. Îmi spunea: „Vezi ce faci, bagi şi tu textul acela în tine? Fii comic!”

armand calota

Actorul Armand Calotă

Apoi, aşa este Marin Moraru, un partener extraordinar. Jucam în acelaşi spectacol. „Când apari, fii statuar!”, îmi spunea. M-a ajutat mult. Ce boemie, ce frumuseţe! Ce oameni mari!

Am construit un site cu numele Elvirei Godeanu. Am înfiinţat o fundaţie. Pentru memoria mătuşii mele, doresc să duc proiectul la capăt, să pun în scenă acel spectacol în care şi-a dorit să joace. Este o comedie în care şi-a dorit să joace rolul amantei, iar oamenii au nevoie de comedie. Se va râde cu poftă.

Apoi voi vrea să dau acel premiu ca din partea ei, aşa cum şi-a dorit, şi să fac mereu ceva pentru ca lumea să-şi amintească de ea.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.