Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|5 mai 2017
Japonia și Maroc. Două lumi misterioase și fascinante pentru occidentalul secolului 21, care citește cu tot mai mare plăcere povești ce provin din universuri în fond inaccesibile. Yukio Mishima celebrul și controversatul scriitor japonez, rămas în istoria culturii și pentru că a ales să iasă din scenă printr-un sepukku, pe 25 noiembrie 1970… Și, de partea cealaltă, Tahar ben Jelloun, scriitor marocan, născut la Fes, dar care în prezent locuiește și scrie la Paris. Amândoi nominalizați și aflați pe lista scurtă la Premiul Nobel pentru literatură, pe care însă nu l-au primit, Ben Jelloun fiind însă deținător al unui Premiu Goncourt, primul magrebian căruia i s-a acordat această distincție.
Yukio Mishima s-a născut la Tokyo, în 1925, într-o familie care i-a marcat într-o mare măsură existența, o familie de samurai, de unde și preocuparea lui obsesivă pentru codul onoarei samurailor, și și-a petrecut copilăria împreună cu bunica lui Natsu, o femeie ciudată și violentă, chinuită de reumatisme și nevralgii, de unde provine, se pare, fascinația lui pentru moarte… Yukio Mishima este pseudonimul pe care l-a folosit Hiraoka Kimitake, ca să poată scrie, căci educația strictă din familie nu i-ar fi permis… Viața lui, ea însăși un minunat roman, l-a purtat pe Mishima spre alegeri ciudate, a devenit activist politic de extremă dreapta, ceea ce l-a costat destul de mult și l-a împins spre celebrul seppuku comis la o oră după ce și-a predat ultimul manuscris: „Îngerul decăzut”. La fel de colorată este și existența lui Tahar ben Jelloun, născut în 1944, în enigmaticul și aromatul Fes. Mai târziu, după ce și-a terminat studiile, avea să participe la rebeliunea studenților marocani, împotriva actelor de violență comise de poliția marocană… A ales însă Parisul. Unde Editura Gallimard l-a primit cu brațele deschise.
Două romane la fel de misterioase și fascinante ca lumile despre care vorbesc: „Amurgul marinarului” de Yukio Mishima, publicat la Humanitas Fiction, în traducerea Andreei Sion, și „Căsătorie de plăcere” de Tahar ben Jelloun, apărut la Editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Mihaelei Stan. Două romane care păstrează intacte parfumurile tari ale culturilor din care provin.
Gustul amar al morții și chemarea mării
O superbă metaforă o morții, „Amurgul marinarului” este, în același timp, de o teribilă concretețe. Un roman cutremurător, care mustește de acea cruzime rece pe care numai copiii o pot avea, povestea lui Mishima îți trezește gustul amar din „Împăratul muștelor” sau „Pluta meduzelor”. E o poveste care curge încet, în două anotimpuri, vara și iarna, undeva, la malul mării, în Yokohama. Căci marea va rămâne, de-a lungul întregii povești, acel element seren, deopotrivă plin de chemări neștiute și rece ca gheața, care înghite vieți și dăruiește amintiri aromate.
O mamă și fiul ei. O casă normală, o existență relativ banală. Fusako locuiește împreună cu Noboru, fiul ei de 13 ani, orfan de tată. Iar poveștile lor curg paralel, în universuri interioare care nu se întâlnesc niciodată. Ea e o femeie frumoasă, singură și aflată exact în acel punct în care destinul îi scoate în față bărbatul vieții ei, un marinar îndrăgostit de mare. Noboru e un copil întunecat, închis în sine, crud și adept al educării zilnice a propriei insensibilități. Face parte dintr-o bandă stranie de adolescenți care se cred superiori și care practică zilnic exerciții de cruzime. Total neadaptat la lumea în care trăiește, o respinge violent, căutând în permanență extraordinarul… Și extraordinarul îi iese în cale exact în persoana marinarului Ryuji, pe care-l spionează din spatele unui sertar ce ascunde o gaură în perete, cum face dragoste cu mama lui. Acest marinar va deveni centrul existenței celor doi, dar în moduri teribil de diferite. Iar Mishima îi urmărește traseul cu un amestec de duioșie și cruzime, care este exact esența stilului său. Și lasă să crească una lângă alta cele două „plante”, dintre care una e otrăvitoare: iubirea mamei și fascinația fiului care se transformă în dispreț suprem.
E absolut fascinant felul cum urmărește în plan real și concret proiecțiile lumilor interioare ale celor doi. Lumina soarelui văzută de cei doi în aceeași clipă este iremediabil diferită, marea, cuvintele celui de lângă ei, parfumurile, totul este perceput în două universuri perfect incapabile să se atingă vreodată. O extraordinară lecție despre in-comunicare, despre singurătatea extremă. Pentru că, în final, asta este „Amurgul marinarului”, o poveste – ușor absurdă în teribila ei cruzime care crește la umbra unei false normalități – despre singurătatea absolută. Otrava se insinuează încet, până în ultimele pagini, când marinarul este purtat de grupul de copii din secta „inimilor dure” spre grota unde avea să afle Chemarea Marii Cauze și să-și trăiască amurgul… Rămâne o superbă imagine, una dintre cele mai frumoase din povestea de dragoste a marinarului și a lui Fusako, în dimineața Anului Nou, înainte ca zorile să se ivească, după o noapte de dragoste fierbinte: „Era ger puternic. Cei doi, sprijiniți de gardul parcului, îmbrățișați, băteau din picioare ca să se încălzească. Îi răzbise frigul, dar nu de la obrajii goi, ci începând cu picioarele. (…) Rujul cu care se dăduse în grabă înainte de plecare ieșea în evidență, aprins, pe chipul palid și răvășit de frig. Lui Ryuji i s-a părut nespus de frumoasă. Câteva clipe mai târziu, un contur arămiu s-a ridicat încet pe cerul puțin cenușiu, departe, în dreapta grămezilor de cherestea. Curând, discul roșu al soarelui a apărut în întregime, dar razele îi erau încă slabe și-l puteau privi direct, ca pe o lună plină roșie”.
Din misterele „căsătoriei de plăcere”
Povestea lui Amir și a lui Nabu începe undeva, în inima orașului Fes, pe una din acele străduțe fascinante, în care și astăzi simți cum vibrează vieți și taine din alte secole. Acolo, undeva, se naște într-o zi un băiat care poartă în el harul lui Dumnezeu, fiind altfel decât ceilalți, atât de „altfel”, încât oamenii, dacă Amir le-ar fi dat voie, l-ar fi aruncat undeva în cine știe ce așezământ al unei asociații, ca să scape familia de el. Însă Karim va rămâne și va fi semnul trimis de Dumnezeu.
Exersându-și harul de povestitor cu magie de Șeherezada, Tahar ben Jelloun începe și spune o poveste care te cucerește de la primele pagini. Marocul se deschide în fața ta cu toate aromele de mirodenii ale Africii și povestea se adâncește tot mai tare și visul de dragoste neconștientizat al lui Amir capătă concretețe. În această lume fascinantă, există o tradiție. Bărbații, atunci când pleacă de acasă o mai lungă perioadă de timp, pot încheia, prin lege, o „căsătorie de plăcere”. O căsătorie de plăcere, adică o căsătorie pentru o perioadă limitată, va încheia și Amir cu o tânără fulani superbă, pe nume Nabu, la care va reveni de câte ori drumurile îl purta spre Senegal. „Pentru el, Nabu era o magiciană, un pic vrăjitoare, și, mai ales, de o mare frumusețe și senzualitate. (…) Ea îl copleșea cu acrobații sexuale care îl secătuiau de energie. De fiecare dată când își încheia rugăciunile zilnice, el ridica palmele lipite spre cer și-i mulțumea Domnului că i-a scos-o în cale pe această femeie care îi oferea o plăcere cum nu mai cunoscuse înainte și pe care n-o regăsea lângă nicio altă femeie. Însă nu existau doar momente de plăcere trupească, Amir se lăsa purtat de un oarecare romantism, deprins de la poeții arabi și persani.” Cu alte cuvinte, Amir era îndrăgostit. Și tocmai această dragoste o pune în discuție romanul lui Ben Jelloun, care, în spatele frumoasei povești care se va întinde pe mai multe generații și pe mai bine de un secol, aduce în prim-plan rasismul și îngrădirile tradiției deopotrivă. Căci Nabu are pielea neagră, în timp ce a lui Amir și a soției sale legale este albă…
Dragostea e o treabă oarecum nelalocul ei, în această lume, în care căsătoriile sunt aranjate cu grijă și copiii se nasc regulamentar. De aceea, lui Amir îi va lua ceva vreme să-și accepte sentimentele și apoi să acționeze în consecință, făcând ceea ce nimeni nu acceptă cu adevărat până la capăt. Și anume, s-o aducă pe Nabu la el în casă și în oraș și s-o facă a doua soție legală a lui. Dincolo de povestea care curge frumos și descrie umilințele la care este supusă Nabu de soția cea albă a lui Amir și apoi nașterea celor doi copii ai ei, gemenii stranii veniți pe lume unul complet alb și unul complet negru, Ben Jelloun vrea să spună mai mult de-atât… Și anume, să vorbească tocmai despre tara rasismului. Și face asta urmărind și pe mai departe destinul celor doi frați, cel alb și cel negru. Cu urme de tezism lesne de înțeles dată fiind originea scriitorului, romanul „Căsătorie de plăcere” are meritul, pe lângă faptul că spune delicios o poveste pe care o citești pe nerăsuflate, că acoperă un secol… Un secol în care lumea s-a schimbat din temelii. Iar aceste schimbări majore, așa zisa modernizare, care însă nu schimbă cu nimic prejudecățile, după cum se va vedea, sunt urmărite cu mare subtilitate de Ben Jelloun. Acesta fiind, pe de altă parte, și vagul defect al cărții, căci în a doua parte, scriitorul lasă impresia că-și sugrumă propria respirație a narațiunii și că se grăbește spre final. Deși are justificarea supremă: la început, în alt secol, timpul avea răbdare, azi, timpul aleargă și noi alergăm odată cu el…
Decizia
Pentru subtilitatea cu care construiește și deconstruiește un univers în care iubirea și ura se întâlnesc pe fasciculul de lumină care intră prin gaura unui perete de dormitor, în timp ce un adolescent ce-și exersează cruzimea își privește mama făcând dragoste și se închide către tot restul lumii, pentru felul cum surprinde și redă universurile din interior oglindite într-un exterior care le preia forma, pentru stranietatea care îmbibă fiecare metaforă și fiecare asociere de cuvinte, bine redată de traducerea Andreei Sion, Ziarul Metropolis declară „Amurgul marinarului” de Yukio Mishima, câștigător al duelului și cartea lunii aprilie.
