N-a fost ceea ce se cheamă un star. Nu i-a plăcut celebritatea, nu a vânat-o. Dimpotrivă, s-a ţinut departe departe de ea.
Un articol de Dana Ionescu|17 martie 2023
Unul dintre cei mai mari actori shakespearieni din toate timpurile, Paul Scofield s-a stins în 2008, pe 19 martie, după ani de glorie și ani de tăcere, căci cariera sa a însemnat și lungi perioade de absență din viața artistică.
Și-a dat ultima suflare într-un spital din Brighton, aproape de casă, ucis de leucemie la 86 de ani. În urmă au rămas un destin actoricesc splendid, chiar o legendă.
Ultima sa apariție pe scenă a avut loc în anul 2001, la Almeida Theatre de la Londra, oraș pe care decisese să-l părăsească cu ani în urmă. Atunci, Paul Scofield a citit în fața publicului scrisorile de dragoste pe care Anton Pavlovici Cehov i le-a trimis actriței Olga Knipper, soția lui. Se crea o punte peste timp: actorul se întorcea simbolic la Moscova, orașul în care-l jucase, într-un turneu istoric, pe Hamlet. Și cercul se închidea.
Peste doar trei ani, în 2004, artistul atât de admirat de public, în fața căruia nu s-a arătat pe cât de mult ar fi vrut iubitorii de teatru, avea să fie votat protagonistul celui mai bun spectacol după Shakespeare care a existat vreodată. În urma unui sondaj, două sute de membri ai trupei Royal Shakespeare Company, actori și alți creatori, au hotărât că Paul Scofield a jucat cel mai bun Lear din toate timpurile în 1962, în montarea celebră a lui Peter Brook, regizor de al cărui nume destinul actorului a fost strâns legat.
În 2008, când trista veste a morții artistului a ajuns în toată lumea, Peter Brook scria în cotidianul „The Guardian“ următoarele rânduri: „El nu poate fi comparat cu niciun alt actor. Era absolut unic. Un singur cuvânt dacă rostea, cuvântul pătrundea în el ca și cum ar fi pătruns într-o peșteră și ar fi produs ecou. Deși era foarte tânăr când l-am cunoscut, simțeai că în el există de demult o viață bogată, care așteaptă să iasă afară. Era foarte modest. Dacă nu-i plăceau instrucțiunile primite de la regizor, zicea ˂da˃, dar făcea cum voia el. Dacă nu era pus într-o poziție avantajoasă pe scenă, nu-l deranja, pentru că știa că nu depinde de poziție și de reflectoare. În 1962, la Stratford-upon-Avon am făcut unul dintre cele mai bune spectacole ale noastre: Regele Lear. Avea 40 de ani și i-am zis să învețe să meargă ca un bătrân. Mi-a răspuns: Nu. Doar o să joc. Apoi n-am mai vorbit despre asta. Și iată-l pe scenă, un bătrân cu o extraordinară forță și vitalitate, care își scoate încet-încet armura, până rămâne fără. Avea această calitate ieșită din comun de a-și păstra controlul și în același timp de a se dezlănțui, de a face mai mult în fiecare seară. Era foarte bun prieten cu Richard Burton, pe care l-au luat repede la Hollywood. Richard se întorcea în Anglia și-i zicea: ˂Nu-ți mai pierde timpul cu spectacolele astea. Ai putea face o avere la Hollywood. ˃ Iar Paul zâmbea enigmatic și mergea mai departe pe drumul lui cel dulce“.
Cariera lui Paul Scofield a fost, într-o oarecară măsură, oglinda personalității sale, din care ceva a rămas întotdeauna intangibil, ca la atâția alți creatori de geniu. O fire retractilă, dar perseverentă în profesia pe care și-a dorit-o din adolescență. Un bun-simț esențial, care nu l-a părăsit niciodată, nici în viața profesională, nici în cea privată. O eleganță cuceritoare, pe care o știu toți cei care au lucrat cu el. O încăpățânare despre care colegii de breaslă vorbeau cu admirație. Vremuri pline, agitate, frisonante, și ani mai goi, fără fapte artistice remarcabile. Dar, înainte de toate, distanțarea de efemera celebritate.
Vocea și „dulceața de fier”
După consacrare, după ce a fost cap de afiș pe West End cincisprezece ani, după ce a câștigat cele mai importante premii din teatru și film, în ultima parte a vieții Paul Scofield a avut lungi perioade de absență din teatru, preferând teatrul radiofonic, unde a făcut înregistrări memorabiale. „E important să păstrezi o anumită distanță“, spunea actorul. „Și să nu pierzi sentimentul acela de nomadism, pe care actoria îl dădea odinioară. Prea multă respectabilitate poate să te domolească“.
S-a ferit, așadar, de respectabilitate, de ranguri (a respins de două ori decizia de a i se acorda titlul de cavaler al Marii Britanii), de televiziune și de tot ce înseamnă glamour. Într-o carieră de peste șaizeci de ani de actorie, începută de când era licean și un defect fizic l-a ținut departe de război și aproape de sălile în care junii aspiranți la actorie repetau spectacole, sfidând fără să știe mersul îngrijorător al vremurilor, a participat la extrem de puține emisiuni de televiziune și nici cu interviurile n-a fost deloc generos. Aura legendară de care e învăluit în posteritate s-a conturat încă din timpul vieții.
Distincția, tensiunea interpretării sale, neliniștea pe care o stârnea în spectator și mai ales vocea, cu un timbru incomparabil și inimitabil, au făcut din Paul Scofield un artist ca nimeni altul. O voce cu o „dulceață de fier“, așa a numit-o Fred Zinnemann, regizorul filmului A Man For All Seasons (1966), în care actorul britanic l-a jucat pe Thomas More, rol pentru care a câștigat Premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Actor în Rol Principal. Paul Scofield nu a participat la Gala de Decernare a Premiilor Oscar, cerând să i se trimită statueta acasă, în Anglia. În 1961, jucase același rol într-un spectacol istoric de pe Broadway, fiind recompensat cu Premiul Tony Pentru Cel Mai Bun Actor.
A fost un moment vital în parcursul său, fără îndoială. Însă rolul cu care a rămas în istorie îl jucase deja în urmă cu câțiva ani, când tânărul Peter Brook montase la Stratford-upon-Avon „Regele Lear“ de William Shakespeare, cu trupa Royal Shakespeare Company. Pentru Paul Scofield, clipa de grație se petrecuse atunci, iar fiorul ei nu se dusese. Spectacolul din 1962 este considerat una dintre producțiile teatrale cele mai importante ale secolului XX. El a însemnat consolidarea colaborării Scofield-Brook și validarea a două valori a căror importanță va crește odată cu trecerea timpului. În Lear, Paul Scofield a făcut rolul vieții, sunt de acord istoricii de teatru, punându-și în lumină toate calitățile. La moartea actorului, cunoscutul critic de teatru Dominic Cavendish sintetiza astfel contribuția artistului la dezvoltarea efemerei arte a actorului: „Binecuvântat cu o prezență înzestrată cu grandoare și cu calități vocale ce rivalizau cu cele ale actorilor din generația anterioară – Olivier și Gielgud –, a adus o dimensiune realistă cu ajutorul căreia teatrul a ajuns la o sensibilitate mai modernă”.
Colaborarea cu Petre Brook începuse mai înainte și însemnase o incursiune de forță pe planeta Shakespeare. Paul Scofield fusese Hamlet în 1955, tot sub bagheta tânărului regizor britanic. Spectacolul, descris adesea ca „hipnotic“, se făcuse la Stratford-upon-Avon și plecase în turneu la Londra, New York și Moscova. Paul Scofield a fost primul actor dintr-o companie britanică care a jucat în capitala Rusiei după 1917. Iar cu Shakespeare, sub semnul misterios al căruia s-a desfășurat cea mai mare parte din existența sa scenică, artistul s-a întâlnit mai mereu. A fost mai întâi un Mercuțio foarte original într-un „Romeo și Julieta“, montat tot de Peter Brook, ocazie cu care criticii de teatru le-au remarcat pentru prima oară. Au urmat Prospero, MacBeth, Timon etc.
(Pre)dispoziția reflexivă, inteligența precaută, respingerea sentimentalismului, constante în interpretările sale, i-au conturat specificul. Paul Scofield n-a jucat roluri nenumărate, ci roluri remarcabile. Printre ele, Salieri în „Amadeus“, prima montare a piesei lui Peter Shaffer, de la Teatrul Național din Londra, unde a repurtat o victorie istorică în 1979. Cu zece ani în urmă fusese coleg de scenă cu Sean Connery, Michael Caine și Laurence Olivier în seria de spectacole Male of the Species și câștigase un Premiu Emmy. În treacăt fie spus, Laurence Olivier, deloc generos cu actorii când era în funcție de conducere sau simțea un potențial rival, avea să recunoscă mai târziu că l-a invidiat de mai multe ori pe Paul Scofield, motiv pentru care i-a refuzat câteva roluri importante. În 1971 fusese iar regele Lear, de data asta nu într-un spectacol, ci în filmul regizat de Peter Brook, o bijuterie a genului.
„Într-un fel, actorul face muzică”
Despre actorie a vorbit adesea, refuzând de cele mai multe ori invitațiile la evenimente publice. Nu credea că se învață, ci că „se face“: „Într-un fel, actorul face muzică. Folosește însemnările scriitorului așa cum folosește muzicianul notele, numai că actorul este, de fapt, propriul lui instrument. Doi violoniști vor cânta mereu aceeași melodie pornind de la o secvență de note muzicale, dar doi actori nu vor face același rol pornind de la același text. Asta nu se învață la școală. Se face pur și simplu“. În materie de spectacole a încercat tot – de la tragedie la farsă, de la melodramă la musical. Înainte de a se retrage, în anul 2001, nu și-a răsfățat admiratorii cu multe prezențe pe scenă, nici pe departe câte i-ar fi permis talentul și experiența.
Iar filmul, care a ocupat un capitol special în viața lui, mai ales după ce a câștigat Premiul Oscar, a rămas, cumva, doar o secvență din existența sa. În jur de douăzeci de roluri în pelicule cunoscute și mai puțin cunoscute, reușite și mai puțin reușite, ni-l arată pe Paul Scofield în stare să săvârșească minuni în fața camerei, dar nesimțindu-se, după propria mărturisire, în largul lui în fața acestui ochi indiscret. Tânărul care la șaptesprezece ani era deja încercănat, deja pe scenă, și primea roluri a făcut cunoștință cu filmul în 1955, când a jucat primul personaj, și și-a luat adio de la el în 1999, când a ajuns pe ecrane „Ferma animalelor“. În 1996, a primit un Premiu BAFTA, pentru rolul din „Vrăjitoarele din Salem“, același premiu pe care-l mai câștigase cu doi în urmă pentru interpretarea din „Martin Chezzlewit“, o adaptare de televiziune după romanul lui Charles Dickens.
Premiile lui au fost mai multe decât pot fi amintite într-un articol oarecare. Teatrul i-a fost aproape toată viața, pe când de film s-a apropiat doar din când în când, încercând să-și păstreze energiile pentru scena pe care a iubit-o, a dorit-o obsesiv, a respectat-o, a învățat-o. Acest actor, „cel mai aproape de geniu“, acest „șoc pentru scenă“, cum l-a considerat Peter Hall, a rămas în primul rând unul dintre cei mai buni interpreți shakespearieni din toate timpurile. Farmecul și luciditatea lui, imortalizate în înregistrări, răzbat de departe.
