Arthur Miller. Amintiri dintr-o copilărie în timpul Marii Crize
https://www.ziarulmetropolis.ro/arthur-miller-amintiri-dintr-o-copilarie-in-timpul-marii-crize/

S-au împlinit în acest an 15 ani de la dispariţia genialului dramaturg Arthur Miller. O viaţă ca un roman, o existenţă trăită adesea pe muchie de cuţit.

Un articol de Monica Andronescu|16 decembrie 2020

La 15 ani de la dispariția lui Arthur Miller, pentru prima dată în România, la Editura Centrului Cultural LUMINA au apărut Memoriile lui Arthur Miller. „Întoarceri în timp”. O poveste de viață extraordinară, cu suișuri și coborâșuri, o copilărie complicată, un destin complicat, căsătoria cu Marilyn Monroe, vânătoarea de vrăjitoare din complicatul secol 20… despre toate veți citi într-un volum fascinant, în care unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului trecut își istorisește existența. Cinci gânduri, cinci momente, cinci amintiri din viața lui…

1.

O perspectivă și mai târzie: în casa mică din Brooklyn, unde se învârte prin cameră târșâindu-și papucii, oftând, blestemând cu un rânjet pe buze, izbucnind brusc în plâns, pentru ca apoi să se controleze, iarna aruncând pe foc cu lopata cărbuni cât să nu se stingă focul, câștigând bani de mâncare la partide de bridge cu miză mare pe unde putea prin Midwood sau Flatbush, zone în care polițiștii făceau uneori razii, iar ea reușea să îi convingă să o lase să se ducă acasă, ca să pregătească cina. Era în perioada cea mai neagră a Marii Crize Economice, când, dacă erai arestat încercând să câștigi un sfanț, nu mai riscai să-ți pierzi complet onorabilitatea așa cum se întâmpla până nu demult. Mama era în pas cu vremurile.”

2.

Mult mai târziu aveam să înțeleg că valul care ne purta, inconștienți, în anii aceia de încredere sublimă, avea o anumită direcție. Tata, adâncit în somnul său de duminică după-amiază, pe canapea, spre a cărui față blândă îmi ridicam privirea de pe podea, văzându-l ca pe un bizon albinos ce clipea ușor la cele mai puternice din țipetele mele și se mișca ritmic, regulat, în vreme ce toți ceilalți se îngrămădeau isterici în jurul meu, ajunsese la New York singur, venind din Polonia, înainte să împlinească șapte ani. Acum avea un automobil National și șofer care îl așteptau la trotuar în fiecare dimineață ca să îl ducă în centru, în cartierul industriei de îmbrăcăminte de pe Seventh Avenue. O asemenea transformare nu avea nimic straniu, nici măcar ceva demn de luat în seamă pe vremea aceea și nici în mulți dintre anii ce vor urma, viața era percepută drept ceva ce se desfășoară neîntrerupt, un fel de rulou al cărui mesaj reprezintă o surpriză și care e, în esență, constituit din vești bune.

3.

De fapt, tocmai acest sentiment al absenței părinților pare să fi fost motivul pentru care a doua mea soție, Marilyn Monroe, a simțit întotdeauna o afecțiune specială pentru el; dacă intra într-o încăpere plină de lume, era capabilă să identifice pe oricine aflat acolo care își pierduse părinții de când era copil sau trăise prin orfelinate și am deprins și eu cu vremea această capacitate, dar nu am avut niciodată acuratețea ei. În ochii unui orfan se poate citi întrebarea „Mă placi?”, un apel sfâșietor venit dintr-o singurătate fără margini pe care doar cine nu a avut părinți o poate cunoaște cu adevărat.

4.

Peste vreo patruzeci și cinci de ani exact acea masă din sufragerie avea să apară pe scenă pentru prima producție pe Broadway a piesei mele Prețul. În 1968, nici nu-mi trecea prin cap că vechea noastră masă din sufragerie mai exista și de-abia dacă îmi aminteam cum arăta. Dar scenografului, vechiul meu prieten Boris Aronson, îi plăcea să se inspire din realitate și tot insista să îi descriu fiecare obiect de mobilier ce avea să fie îngrămădit acolo, unul peste celălalt, în camera tatălui decedat, când cei doi fii se întorc să împartă averea familiei, după ce nu se mai văzuseră de ani buni. Personajele nu sunt inspirate din mine și Kermit, suntem foarte diferiți de cei din piesă, dar magnetismul situației de bază era adânc întipărit în mine. Sora mea, Joan – care încă nu s-a născut în povestea asta – a fost cea care, auzind că era nevoie de mobilă din anii douăzeci pentru decoruri, mi-a amintit că vechea masă din sufragerie îi fusese dată surorii mai mici a tatălui meu, Blanche, atunci în vârstă de vreo șaptezeci de ani; mama nu mai avea loc pentru masă în micul apartament pe care îl ocupa împreună cu tata în ultimii ani ai vieții lor. Am dat fuga în Brooklyn, în apartamentul mătușii Blanche. Cea mai mică din familia tatei, Blanche era drăguță și dulce și blândă, și chiar acum la bătrânețe era totdeauna gata să râdă din tot sufletul. După cum aveam să aflu, vorbise de curând cu niște comercianți second hand să le vândă masa și opt scaune, fiindcă ea și soțul ei Sam, partenerul tatei din anii Marii Crize într-una din încercările lui eșuate de a pune pe picioare o nouă afacere în domeniul confecțiilor, urmau să se mute și ei într-un apartament mai mic. M-am uitat la masă, care era încă solidă și în stare bună și oarecum amuzantă cu picioarele ei masive, cioplite, unite la capete într-un suport în formă de harpă, și cu marginea ei sculptată cu ornamente rotunjite de jur împrejur. Mama se urcase și dansase pe ea de mai multe ori de Revelion (care era și aniversarea nunții ei), deși mie nu mi se permisese să fiu de față la aceste manifestări zgomotoase. Care aveau loc numai la ore mici, malefice, mult după ora mea de culcare. Nu eram însă convins că stilul ei se va potrivi cu scenografia lui Boris, așa că l-am sunat imediat și i-am descris-o.

5.

Dorind să îi fie loială tatei și vorbind despre el aproape numai în cuvinte de laudă și pline de respect – cu excepția momentelor când răbufnea disperată la vreo stângăcie de-ale lui – mama, nu aveam cum să nu îmi dau seama, îl și submina. Era o femeie bântuită de o lume la care nu avea acces, de cărți pe care nu avea să le citească, de concerte la care nu avea să ajungă și, mai presus de toate, de oameni pe care nu va avea șansa să îi întâlnească. Fusese într-adevăr tranzacționată, în cadrul unei căsătorii aranjate, la câteva luni după ce absolvise, cum laude, liceul. Dar până și un astfel de troc uman avea șarmul lui: râdea din tot sufletul povestind cum „Bunicul și Bunicul Miller s-au dus în living și și-au comparat registrele contabile. Au stat acolo ore în șir și într-un sfârșit au ieșit și” – cum mai râdea sărmana! – „mi-au zis că aveam să mă mărit.” Cei doi fabricanți de haine voiau să se asigure că aveau bunuri comparabile, exact cum ar fi făcut-o, cu secole în urmă, doi baroni latifundiari. Apoi, brusc, privirea i se întuneca și strângea din dinți cu furie. „Ca pe o vacă!”, murmura, iar tata stătea adesea și el cu mine și frate-meu să asculte și chiar dădea din cap încuviințând povestea, atât de tare era de acord cu această tradiție imuabilă. Și totuși, îl compătimeam pentru umilința îndurată, chiar dacă părea să o suporte imperturbabil; într-un fel devenise rolul meu să le abat atenția de la conflictul lor, ceea ce reprezenta deja un soi de actorie iscusită.

15
/01
/21

OAMENII MUZICII Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus MOZART. Sau Wolfgang Amadé, cum s-a semnat mai apoi (Amadeus i s-a spus doar postum). 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791. Uitaţi tot comerţul din jurul „brandului” Mozart. Ignoraţi tot ce aţi auzit din zbor despre el. Pur şi simplu descoperiţi-l. Și îndrăgostiţi-vă.

13
/01
/21

Publicată pentru prima dată în Franța în 2020, cartea scrisă de Simone de Beauvoir în 1954, anul în care i se decerna Premiul Goncourt, și dedicată prietenei sale Zaza Lacoin, este disponibilă și în limba română, la Editura Litera. „Inseparabilele” este o nuvelă memorabilă despre prietenie și condiția femeii de-a lungul timpului.

10
/12
/20

OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocrației vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriașă de care s-a bucurat încă din tinerețe a stârnit furia tatălui său, el însuși compozitor celebru. Descoperiți-l pe Strauss fiul - garantat vă va da o stare bună, și poate nici nu veți putea rămâne pe scaun...

27
/11
/20

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumusețe și emoție a fost și Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări și a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaștri a rămas unul din cei trei zei absoluți ai Bel canto-ului, alături de Rossini și Donizetti.

27
/11
/20

Libertatea, egalitatea și democrația sunt printre cele mai puternice valori ale lumii contemporane. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa și, din păcate, istoria ne demonstrează că, timp de sute de ani, omenirea a reprimat potențialul intelectual a jumătate din populație prin constrângerea femeilor.

19
/11
/20

Explorată, reconstruită din amintiri și închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar și ca să-l înțelegi. Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Pagina 1 din 3512345...102030...Ultima »