Arthur Miller. Amintiri dintr-o copilărie în timpul Marii Crize
https://www.ziarulmetropolis.ro/arthur-miller-amintiri-dintr-o-copilarie-in-timpul-marii-crize/

S-au împlinit în acest an 15 ani de la dispariţia genialului dramaturg Arthur Miller. O viaţă ca un roman, o existenţă trăită adesea pe muchie de cuţit.

Un articol de Monica Andronescu|16 decembrie 2020

La 15 ani de la dispariția lui Arthur Miller, pentru prima dată în România, la Editura Centrului Cultural LUMINA au apărut Memoriile lui Arthur Miller. „Întoarceri în timp”. O poveste de viață extraordinară, cu suișuri și coborâșuri, o copilărie complicată, un destin complicat, căsătoria cu Marilyn Monroe, vânătoarea de vrăjitoare din complicatul secol 20… despre toate veți citi într-un volum fascinant, în care unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului trecut își istorisește existența. Cinci gânduri, cinci momente, cinci amintiri din viața lui…

1.

O perspectivă și mai târzie: în casa mică din Brooklyn, unde se învârte prin cameră târșâindu-și papucii, oftând, blestemând cu un rânjet pe buze, izbucnind brusc în plâns, pentru ca apoi să se controleze, iarna aruncând pe foc cu lopata cărbuni cât să nu se stingă focul, câștigând bani de mâncare la partide de bridge cu miză mare pe unde putea prin Midwood sau Flatbush, zone în care polițiștii făceau uneori razii, iar ea reușea să îi convingă să o lase să se ducă acasă, ca să pregătească cina. Era în perioada cea mai neagră a Marii Crize Economice, când, dacă erai arestat încercând să câștigi un sfanț, nu mai riscai să-ți pierzi complet onorabilitatea așa cum se întâmpla până nu demult. Mama era în pas cu vremurile.”

2.

Mult mai târziu aveam să înțeleg că valul care ne purta, inconștienți, în anii aceia de încredere sublimă, avea o anumită direcție. Tata, adâncit în somnul său de duminică după-amiază, pe canapea, spre a cărui față blândă îmi ridicam privirea de pe podea, văzându-l ca pe un bizon albinos ce clipea ușor la cele mai puternice din țipetele mele și se mișca ritmic, regulat, în vreme ce toți ceilalți se îngrămădeau isterici în jurul meu, ajunsese la New York singur, venind din Polonia, înainte să împlinească șapte ani. Acum avea un automobil National și șofer care îl așteptau la trotuar în fiecare dimineață ca să îl ducă în centru, în cartierul industriei de îmbrăcăminte de pe Seventh Avenue. O asemenea transformare nu avea nimic straniu, nici măcar ceva demn de luat în seamă pe vremea aceea și nici în mulți dintre anii ce vor urma, viața era percepută drept ceva ce se desfășoară neîntrerupt, un fel de rulou al cărui mesaj reprezintă o surpriză și care e, în esență, constituit din vești bune.

3.

De fapt, tocmai acest sentiment al absenței părinților pare să fi fost motivul pentru care a doua mea soție, Marilyn Monroe, a simțit întotdeauna o afecțiune specială pentru el; dacă intra într-o încăpere plină de lume, era capabilă să identifice pe oricine aflat acolo care își pierduse părinții de când era copil sau trăise prin orfelinate și am deprins și eu cu vremea această capacitate, dar nu am avut niciodată acuratețea ei. În ochii unui orfan se poate citi întrebarea „Mă placi?”, un apel sfâșietor venit dintr-o singurătate fără margini pe care doar cine nu a avut părinți o poate cunoaște cu adevărat.

4.

Peste vreo patruzeci și cinci de ani exact acea masă din sufragerie avea să apară pe scenă pentru prima producție pe Broadway a piesei mele Prețul. În 1968, nici nu-mi trecea prin cap că vechea noastră masă din sufragerie mai exista și de-abia dacă îmi aminteam cum arăta. Dar scenografului, vechiul meu prieten Boris Aronson, îi plăcea să se inspire din realitate și tot insista să îi descriu fiecare obiect de mobilier ce avea să fie îngrămădit acolo, unul peste celălalt, în camera tatălui decedat, când cei doi fii se întorc să împartă averea familiei, după ce nu se mai văzuseră de ani buni. Personajele nu sunt inspirate din mine și Kermit, suntem foarte diferiți de cei din piesă, dar magnetismul situației de bază era adânc întipărit în mine. Sora mea, Joan – care încă nu s-a născut în povestea asta – a fost cea care, auzind că era nevoie de mobilă din anii douăzeci pentru decoruri, mi-a amintit că vechea masă din sufragerie îi fusese dată surorii mai mici a tatălui meu, Blanche, atunci în vârstă de vreo șaptezeci de ani; mama nu mai avea loc pentru masă în micul apartament pe care îl ocupa împreună cu tata în ultimii ani ai vieții lor. Am dat fuga în Brooklyn, în apartamentul mătușii Blanche. Cea mai mică din familia tatei, Blanche era drăguță și dulce și blândă, și chiar acum la bătrânețe era totdeauna gata să râdă din tot sufletul. După cum aveam să aflu, vorbise de curând cu niște comercianți second hand să le vândă masa și opt scaune, fiindcă ea și soțul ei Sam, partenerul tatei din anii Marii Crize într-una din încercările lui eșuate de a pune pe picioare o nouă afacere în domeniul confecțiilor, urmau să se mute și ei într-un apartament mai mic. M-am uitat la masă, care era încă solidă și în stare bună și oarecum amuzantă cu picioarele ei masive, cioplite, unite la capete într-un suport în formă de harpă, și cu marginea ei sculptată cu ornamente rotunjite de jur împrejur. Mama se urcase și dansase pe ea de mai multe ori de Revelion (care era și aniversarea nunții ei), deși mie nu mi se permisese să fiu de față la aceste manifestări zgomotoase. Care aveau loc numai la ore mici, malefice, mult după ora mea de culcare. Nu eram însă convins că stilul ei se va potrivi cu scenografia lui Boris, așa că l-am sunat imediat și i-am descris-o.

5.

Dorind să îi fie loială tatei și vorbind despre el aproape numai în cuvinte de laudă și pline de respect – cu excepția momentelor când răbufnea disperată la vreo stângăcie de-ale lui – mama, nu aveam cum să nu îmi dau seama, îl și submina. Era o femeie bântuită de o lume la care nu avea acces, de cărți pe care nu avea să le citească, de concerte la care nu avea să ajungă și, mai presus de toate, de oameni pe care nu va avea șansa să îi întâlnească. Fusese într-adevăr tranzacționată, în cadrul unei căsătorii aranjate, la câteva luni după ce absolvise, cum laude, liceul. Dar până și un astfel de troc uman avea șarmul lui: râdea din tot sufletul povestind cum „Bunicul și Bunicul Miller s-au dus în living și și-au comparat registrele contabile. Au stat acolo ore în șir și într-un sfârșit au ieșit și” – cum mai râdea sărmana! – „mi-au zis că aveam să mă mărit.” Cei doi fabricanți de haine voiau să se asigure că aveau bunuri comparabile, exact cum ar fi făcut-o, cu secole în urmă, doi baroni latifundiari. Apoi, brusc, privirea i se întuneca și strângea din dinți cu furie. „Ca pe o vacă!”, murmura, iar tata stătea adesea și el cu mine și frate-meu să asculte și chiar dădea din cap încuviințând povestea, atât de tare era de acord cu această tradiție imuabilă. Și totuși, îl compătimeam pentru umilința îndurată, chiar dacă părea să o suporte imperturbabil; într-un fel devenise rolul meu să le abat atenția de la conflictul lor, ceea ce reprezenta deja un soi de actorie iscusită.

01
/08
/16

Aşezat pe malurile Dâmboviţei, cu un sol nisipos şi pânza freatică la suprafaţă, oraşul n-a putut beneficia, sute de ani de construcţii înalte; când au fost totuşi ridicate, s-au crăpat, s-au prăbuşit şi ruinat în urma cutremurelor, a invaziilor străine ori a nepăsării locuitorilor.

27
/07
/16

"Să joci ani de-a rândul personaje fără o problematică importantă, să te fâţâi pe scenă de colo – colo strâmbându-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cârciumă, mi se pare un lucru foarte trist."– Alexandru Tocilescu (27 iulie 1946 - 29 noiembrie 2011). Unul dintre cei mai apreciaţi regizori români de teatru ar fi împlinit, astăzi, 70 de ani.

20
/07
/16

Principesa Margareta, Florin Piersic, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorel Vişan, George Ivaşcu, Alexandru Arşinel, Ion Besoiu, Mihai Măniuțiu, Corina Șuteu şi numeroase alte personalităţi culturale deplâng dispariţia inegalabilului actor Radu Beligan, decedat astăzi, la Spitalul Elias, la vârsta de 97 de ani.

20
/07
/16

"Aproape fiecare fată se îndrăgosteşte de bărbatul nepotrivit; presupun că face parte din maturizare." - Natalie Wood,- Într-o zi de 20 iulie (1938) se năştea una din frumuseţile clasice ale Hollywood-ului.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.