Podul dintre spectacol şi spectatori
https://www.ziarulmetropolis.ro/astazi-despre-ziarul-metropolis/

Să scriu în numele actorului George Ivaşcu, sau în numele directorului Teatrului Metropolis ? Sau în numele amândurora ? Cred că voi scrie din perspectiva omului îndrăgostit de artă.

Un articol de George Ivaşcu|14 Septembrie 2012

Am stat ceva vreme sã mã gândesc la ce aş putea scrie în primul numãr al ziarului Metropolis. Sã scriu în numele actorului George Ivaşcu, sau în numele directorului Teatrului Metropolis ? Sau în numele amândurora ? Cred cã voi scrie din perspectiva omului îndrãgostit de artã.

Din postura de director al Teatrului Metropolis pot lua contact în orice moment cu frumosul; pot visa în orice moment şi pot facilita accesul altora la aceastã lume minunatã. Vãd sãptãmânal diferite piese jucate pe scena teatrului Metropolis şi iau parte la fãurirea spectacolului ; tocmai de aceea am pus bazele acestui proiect : un ziar care se adreseazã publicului larg într-o manierã deschisã. O punte de comunicare directã a artei cãtre spectatori.

Dacã vreṭi, podul dintre spectacol şi spectatori. Pentru cã, nu-i aşa, fiecare avem nevoie de o evadare din cotidian, mai mult sau mai puṭin. Contextul apariṭiei ziarului nu este tocmai favorabil, în mod clar. Într-o lume aflatã în continuu în mişcare, uneori chiar pe fugã, parcã tot mai puṭini consumã arta ca fiind un catalizator pentru suflet.

Cu toate acestea, cred cu tãrie cã Ziarul Metropolis poate – şi o va face – promova cultura în diferitele ei forme de manifestare. Imi pun toatã speranṭa în acest proiect, deoarece cunosc publicul larg din România; un public în care pot avea mereu încredere cã va fi atras de frumos.

Ziarul Metropolis nu se vrea a fi o publicaṭie adresatã unui public închis, de specialitate. Din contrã, vãd în Metropolis un cadou pentru sufletul oricãrui amator de frumos; un proiect care vorbeşte despre tot şi toate, trecându-le prin filtrul spectacolului. Interviuri, editoriale, ştiri, toate puse în acelaşi loc, precum tuşele unui tablou frumos ce se lasã desluşit de fiecare datã altfel.

Fiecare ‘’rãsfoire’’, cãutare în Metropolis sper cã vã va prezenta un alt unghi al spectacolului. La fel ca fiecare şi eu abia aştept sã fiu pãrtaş al spectacolului şi sã am un mic ghid de desluşire : Ziarul Metropolis.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

Page 3 of 1012345...10...Last »