“Audiovizualul în opoziţie”. Despre imagini prin imagini
https://www.ziarulmetropolis.ro/audiovizualul-in-opozitie-despre-imagini-prin-imagini/

CARTE DE CINEMA Diversele evoluţii ale tehnologiei audiovizuale din ultimii ani au adus o formă inedită de comentariu despre cinema – eseul-video. Criticul Irina Trocan i-a dedicat o substanţială carte, „Audiovizualul în opoziţie” (2020), în care discută de asemenea şi cinema-ul eseu.

Un articol de Ionuţ Mareş|25 ianuarie 2021

Formele mai răspândite de comentariu scris despre filme – cronică, text critic, eseu – au avut dintotdeauna un aparent handicap. Autorii lor sunt nevoiţi să surprindă prin cuvinte şi înlănţuiri coerente de idei ceva din esenţa unei opere artistice audiovizuale.

Misiune grea, dar şi fascinantă – e provocator să încerci să găseşti formulări şi argumente cât mai juste pentru a înţelege cinema-ul şi pentru a intra într-un potenţial dialog cu cel care te citeşte. Cât de mult reuşeşte fiecare depinde de un amestec complex de factori. Cert e că paradoxul rămâne – trebuie să traduci filmul într-un alt limbaj.

S-ar părea însă că odată cu dezvoltarea tehnologică rapidă din ultimii ani, cu apariţia digitalului şi cu accesul mult mai uşor la filme, practicile comentariului despre cinema s-au schimbat (de exemplu, dacă scrii o cronică despre un film distribuit direct de Netflix, este mai la îndemână să revii asupra lui sau asupra unor fragmente din el şi să îţi bazezi textul pe asta, decât atunci când mergi în sala de cinema, iar apoi îţi construieşti textul din memorie şi, eventual, după notiţe). Sau, mai degrabă, instrumentele tradiţionale s-au îmbogăţit cu unele noi.

Iar cel mai important este eseul video. Această nouă formă de reflecţie critică, în plină efervescenţă de câţiva ani, se află în centrul volumului „Audiovizualul în opoziţie. Gândirea critică în eseuri video şi cinema-eseu”, lansat la sfârşitul lui 2020, la Editura Idea & Design din Cluj, de Irina Trocan, critic de film şi lector universitar la Facultatea de Film din cadrul UNATC Bucureşti.

La origine o teză de doctorat, cartea are în primul rând marele merit că încearcă să deschidă o discuţie despre o zonă deloc comentată la noi, chiar dacă foarte probabil multora ni s-a întâmplat să urmărim cu admiraţie sau doar curiozitate diverse eseuri video despre aspecte mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria cinema-ului. E drept, nici bibliografia de specialitate în limba engleză nu este prea mare (după cum sesizează autoarea), asta deoarece practica a luat avânt abia de câţiva ani.

Pentru că se plasează la o intersecţie (împrumută câte ceva atât din entuziasmul cinefil şi demonstraţia formală, cât şi din limbajul cinematografic însuşi, în special prin lucrul cu montajul), eseul video şi-a cultivat indevitabil câteva trăsături şi forme de expresie specifice.

Toate sunt comentate de Irina Trocan, însă nu printr-o taxonomie teoretică şi eventual didactică şi clarificatoare, ci mai curând prin concluzii răsfirate ale analizelor elaborate la multe eseuri video (concentrate în principal în capitolul dedicat strict eseului video, a doua din cele patru părţi ale volumului).

Impresionează abundenţa de referinţe, de titluri şi de nume şi descrierile detaliate (reflex al unui tip de scriitură detaşat, care încearcă să îşi susţină demonstraţiile prin cât mai multe exemple extrase chiar din obiectul de analiză). În acelaşi timp însă, există riscul ca uneori înţelegerea noului tip de discurs critic să fie îngreunată de avalanşa de informaţii care trimit spre o zonă de nişă pe care autoarea o cunoaşte în profunzime, dar pe care eventualul cititor nu o ştie aproape deloc (deşi notele de subsol conţin numeroase link-uri spre eseurile video interpretate, e greu de crezut că sunt mulţi cei dispuşi să le acceseze pe fiecare în parte în timpul lecturii).

Chiar şi aşa, Irina Trocan acoperă cele mai relevante aspecte – de la cei mai experimentaţi autori de eseu video, numeroasele stiluri (e spectaculoasă diversitatea lor!) şi utilizările sale, până la problemele legale şi tehnice, precum şi precaritatea şi riscurile acestei practici. Deşi e o pledoarie entuziastă pentru eseul video a unui comentator pasionat, cartea nu evită să menţioneze şi limitele obiectului său central de studiu (de pildă, o anume superficialitate şi dependenţa de logica platformelor şi a reţelelor de socializare). Din păcate, mai puţin discutat este raportul dintre un text critic şi eseul video şi modul în care se pot influenţa reciproc.

Însă eseul-video nu este decât punctul de pornire şi unul din pilonii cărţii. În partea introductivă, Irina Trocan comentează câteva cunoscute istorii audiovizuale ale filmului, surse de inspiraţie pentru eseurile video de mai târziu – pune în opoziţie „istoriile canonice”, convenţionale (cum sunt cele realizate de Mark Cousins, „The Story of Film”, şi Martin Scorsese, cu ale sale istorii personale prin filmul american şi filmul italian) şi „istorii asociative”, mai critice şi mai stimulante (în prim-plan, Mark Rappaport).

Şi completează capitolul cu o referire la celebrul proiect „Histoire(s) du cinéma” al lui Jean-Luc Godard, analizat surprinzător de scurt, dacă este luată în considerare afinitatea filmului-eseu în episoade al cineastului elveţiano-francez cu formele multiple de film-eseu pe care autoarea la discută în ultimele două capitole ale volumului, „Filmul ca teorie”, respectiv „Cinema opoziţional: mijloace estetice comune pentru o cultură eterogenă”.

În timp ce eseul video este suficient de tânăr pentru ca declinările sale principale să poată fi cuprinse într-un capitol, tradiţia diverselor forme de cinema-eseu înţeles ca discurs cinematografic critic („gândirea în imagini”, aşa cum o numeşte Irina Trocan) atât la adresa realităţilor istorice, cât şi a multor reprezentări cinematografice încetăţenite (cinema-ul autoreflexiv impus de perioada modernistă) era mult prea stufoasă pentru a putea fi epuizată. De aceea, ultimele două părţi sunt şi cele mai eteroclite – subcapitolele lor sunt mai curând analize punctuale ale unor filme şi mişcări, şi mai puţin încercări de clarificări şi sistematizări teoretice.

De exemplu, „Filmul ca teorie” porneşte de la found footage şi filmele sovietice de montaj – sunt discutate „Căderea dinastiei Romanovilor” (1927), de Esfir Şub, şi „Fascismul obişnuit” (1965), de Mihail Romm –, trece prin două documentare recente despre „marginalizarea afroamericanilor” – „13th” (2016), de Ava DuVernay, şi „Did You Wonder Who Fired the Gun?” (2017), de Travis Wilkerson, şi se încheie cu trei titluri de Raoul Peck – „Lumumba, la mort d’un prophète” (1990), „Lumumba” (2000) şi „I Am Not Your Negro” (2016).

Cel mai pasionant eseu, inclus în ultimul capitol, este cel dedicat clasicului film „Amintiri despre subdezvoltare” (1968), al cineastului cubanez Tomás Gutiérrez Alea, văzut ca unul dintre cele mai reprezentative exemple pentru ceea ce s-a numit „al Treilea Cinema”. Potrivit Irinei Trocan, acest concept „a ajuns să desemneze orice mostră de film (preferabil aparţinând trecutului şi înnobilată de statutul istoric) care are ambiţia foarte greu de realizat de a îndemna spectatorii la acţiune politică. Mai mult, e asociat cu o credinţă nemuritoare în cinema ca mediu de diseminare a unui mesaj politic, ca mediu capabil să mobilizeze masele, lucru care părea plauzibil la sfârşitul anilor `60 – când tehnologia audiovizuală abia se democratiza -, dar poate să inspire mult scepticism în ziua de azi”. Este o analiză amplă, care abordează atât aspectele formale ale filmului, cât şi reflecţiile sale politice puse în contextul vremii.

În siajul celui de-al Treilea Cinema sunt şi mişcările de revoltă prin film Black Audio Film Collective, dezvoltată în Marea Britanie în anii `80-`90, şi L.A. Rebellion, activă în SUA de la sfârşitul anilor `60 şi până la finalul anilor `80, pe care Irina Trocan le examinează preţ de câteva pagini în finalul părţii a patra.

Numeroasele direcţii în care se lansează volumul – unele abia schiţate, altele aprofundate – pot lăsa impresia unui eclectism sub care liniile de legătură nu sunt întotdeauna uşor de identificat. Însă prin textualitatea sa dezinvoltă, prin noutatea absolută pe care o aduce în domeniul tot mai dezmorţit şi mai diversificat al scrierilor despre cinema de la noi şi prin combinaţia de rigoare teoretică şi analiză filmică, „Audiovizualul în opoziţie” este o carte ce merită descoperită.

22
/03
/22

Editura Nemira ne propune un nou volum semnat de Bogdan Munteanu, „Stai jos sau cazi”, în colecția „n’autor”, coordonată de Eli Bădică. Este a doua carte publicată la editura Nemira de scriitorul timișorean, după bestsellerul „Ai uitat să râzi” din 2016. Ziarul Metropolis vă invită să citiți un fragment.

14
/03
/22

Dintotdeauna omul a căutat un refugiu în artă în momente de criză. Zilele acestea, când Europa se află în fața celui mai dificil moment din istoria sa recentă, întâmplarea m-a dus la o expoziție multimedia care aduce în prim-plan poezia scrisă de femei în România, deschisă la Art Hub, pe strada Budișteanu numărul 10, între 1 și 24 martie.

13
/03
/22

„Pentru mine, fericirea înseamnă creaţie şi iubire pentru şi de la cei dragi. Dar, dacă mi s-ar cere să aleg între a fi fericit şi a fi util, cred că aş alege a fi util”, spune unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori francezi de azi, totodată și unul dintre dramaturgii contemporani cei mai jucați.

11
/03
/22

„Cartea din Week-end”, proiect online gândit special pentru pasionații de citit, va oferi publicului fragmente din volumele incluse, scurte biografii ale autorilor, recenzii apărute în ziarele italiene, dar și mărturii video ale editorilor, criticilor și traducătorilor italieni privind motivația lor de a publica și promova autorii români pe piața literară italiană.

07
/03
/22

Despre Nicolas d’Estienne d’Orve s-a spus frecvent că este scriitorul contemporan care surprinde Parisul ca nimeni altul tocmai pentru că îl iubește atât de mult. Eiffel, ultimul lui roman, publicat de Editura Trei reușește să-i facă pe cititori să se-ndrăgostească la rândul lor de Paris prin intermediul poveștii romanțate a vieții lui Gustave Eiffel, inginerul de geniu care a ridicat monumentul-simbol al Franței. Care este secretul „Doamnei de fier” din inima Parisului? Ce istorie vrea să transmită peste secole tuturor celor care o privesc?

28
/02
/22

Margaret MacMillan, autoarea bestsellerurilor „Făuritorii păcii”, „Războiul care a pus capăt păcii” și „Oamenii istoriei” oferă o perspectivă provocatoare asupra războiului ca o componentă esențială a umanității în noul său volum: „Războiul. Cum ne-au modelat conflictele”, publicat de Editura Trei în colecția Istorie.