“Audiovizualul în opoziţie”. Despre imagini prin imagini
https://www.ziarulmetropolis.ro/audiovizualul-in-opozitie-despre-imagini-prin-imagini/

CARTE DE CINEMA Diversele evoluţii ale tehnologiei audiovizuale din ultimii ani au adus o formă inedită de comentariu despre cinema – eseul-video. Criticul Irina Trocan i-a dedicat o substanţială carte, „Audiovizualul în opoziţie” (2020), în care discută de asemenea şi cinema-ul eseu.

Un articol de Ionuţ Mareş|25 ianuarie 2021

Formele mai răspândite de comentariu scris despre filme – cronică, text critic, eseu – au avut dintotdeauna un aparent handicap. Autorii lor sunt nevoiţi să surprindă prin cuvinte şi înlănţuiri coerente de idei ceva din esenţa unei opere artistice audiovizuale.

Misiune grea, dar şi fascinantă – e provocator să încerci să găseşti formulări şi argumente cât mai juste pentru a înţelege cinema-ul şi pentru a intra într-un potenţial dialog cu cel care te citeşte. Cât de mult reuşeşte fiecare depinde de un amestec complex de factori. Cert e că paradoxul rămâne – trebuie să traduci filmul într-un alt limbaj.

S-ar părea însă că odată cu dezvoltarea tehnologică rapidă din ultimii ani, cu apariţia digitalului şi cu accesul mult mai uşor la filme, practicile comentariului despre cinema s-au schimbat (de exemplu, dacă scrii o cronică despre un film distribuit direct de Netflix, este mai la îndemână să revii asupra lui sau asupra unor fragmente din el şi să îţi bazezi textul pe asta, decât atunci când mergi în sala de cinema, iar apoi îţi construieşti textul din memorie şi, eventual, după notiţe). Sau, mai degrabă, instrumentele tradiţionale s-au îmbogăţit cu unele noi.

Iar cel mai important este eseul video. Această nouă formă de reflecţie critică, în plină efervescenţă de câţiva ani, se află în centrul volumului „Audiovizualul în opoziţie. Gândirea critică în eseuri video şi cinema-eseu”, lansat la sfârşitul lui 2020, la Editura Idea & Design din Cluj, de Irina Trocan, critic de film şi lector universitar la Facultatea de Film din cadrul UNATC Bucureşti.

La origine o teză de doctorat, cartea are în primul rând marele merit că încearcă să deschidă o discuţie despre o zonă deloc comentată la noi, chiar dacă foarte probabil multora ni s-a întâmplat să urmărim cu admiraţie sau doar curiozitate diverse eseuri video despre aspecte mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria cinema-ului. E drept, nici bibliografia de specialitate în limba engleză nu este prea mare (după cum sesizează autoarea), asta deoarece practica a luat avânt abia de câţiva ani.

Pentru că se plasează la o intersecţie (împrumută câte ceva atât din entuziasmul cinefil şi demonstraţia formală, cât şi din limbajul cinematografic însuşi, în special prin lucrul cu montajul), eseul video şi-a cultivat indevitabil câteva trăsături şi forme de expresie specifice.

Toate sunt comentate de Irina Trocan, însă nu printr-o taxonomie teoretică şi eventual didactică şi clarificatoare, ci mai curând prin concluzii răsfirate ale analizelor elaborate la multe eseuri video (concentrate în principal în capitolul dedicat strict eseului video, a doua din cele patru părţi ale volumului).

Impresionează abundenţa de referinţe, de titluri şi de nume şi descrierile detaliate (reflex al unui tip de scriitură detaşat, care încearcă să îşi susţină demonstraţiile prin cât mai multe exemple extrase chiar din obiectul de analiză). În acelaşi timp însă, există riscul ca uneori înţelegerea noului tip de discurs critic să fie îngreunată de avalanşa de informaţii care trimit spre o zonă de nişă pe care autoarea o cunoaşte în profunzime, dar pe care eventualul cititor nu o ştie aproape deloc (deşi notele de subsol conţin numeroase link-uri spre eseurile video interpretate, e greu de crezut că sunt mulţi cei dispuşi să le acceseze pe fiecare în parte în timpul lecturii).

Chiar şi aşa, Irina Trocan acoperă cele mai relevante aspecte – de la cei mai experimentaţi autori de eseu video, numeroasele stiluri (e spectaculoasă diversitatea lor!) şi utilizările sale, până la problemele legale şi tehnice, precum şi precaritatea şi riscurile acestei practici. Deşi e o pledoarie entuziastă pentru eseul video a unui comentator pasionat, cartea nu evită să menţioneze şi limitele obiectului său central de studiu (de pildă, o anume superficialitate şi dependenţa de logica platformelor şi a reţelelor de socializare). Din păcate, mai puţin discutat este raportul dintre un text critic şi eseul video şi modul în care se pot influenţa reciproc.

Însă eseul-video nu este decât punctul de pornire şi unul din pilonii cărţii. În partea introductivă, Irina Trocan comentează câteva cunoscute istorii audiovizuale ale filmului, surse de inspiraţie pentru eseurile video de mai târziu – pune în opoziţie „istoriile canonice”, convenţionale (cum sunt cele realizate de Mark Cousins, „The Story of Film”, şi Martin Scorsese, cu ale sale istorii personale prin filmul american şi filmul italian) şi „istorii asociative”, mai critice şi mai stimulante (în prim-plan, Mark Rappaport).

Şi completează capitolul cu o referire la celebrul proiect „Histoire(s) du cinéma” al lui Jean-Luc Godard, analizat surprinzător de scurt, dacă este luată în considerare afinitatea filmului-eseu în episoade al cineastului elveţiano-francez cu formele multiple de film-eseu pe care autoarea la discută în ultimele două capitole ale volumului, „Filmul ca teorie”, respectiv „Cinema opoziţional: mijloace estetice comune pentru o cultură eterogenă”.

În timp ce eseul video este suficient de tânăr pentru ca declinările sale principale să poată fi cuprinse într-un capitol, tradiţia diverselor forme de cinema-eseu înţeles ca discurs cinematografic critic („gândirea în imagini”, aşa cum o numeşte Irina Trocan) atât la adresa realităţilor istorice, cât şi a multor reprezentări cinematografice încetăţenite (cinema-ul autoreflexiv impus de perioada modernistă) era mult prea stufoasă pentru a putea fi epuizată. De aceea, ultimele două părţi sunt şi cele mai eteroclite – subcapitolele lor sunt mai curând analize punctuale ale unor filme şi mişcări, şi mai puţin încercări de clarificări şi sistematizări teoretice.

De exemplu, „Filmul ca teorie” porneşte de la found footage şi filmele sovietice de montaj – sunt discutate „Căderea dinastiei Romanovilor” (1927), de Esfir Şub, şi „Fascismul obişnuit” (1965), de Mihail Romm –, trece prin două documentare recente despre „marginalizarea afroamericanilor” – „13th” (2016), de Ava DuVernay, şi „Did You Wonder Who Fired the Gun?” (2017), de Travis Wilkerson, şi se încheie cu trei titluri de Raoul Peck – „Lumumba, la mort d’un prophète” (1990), „Lumumba” (2000) şi „I Am Not Your Negro” (2016).

Cel mai pasionant eseu, inclus în ultimul capitol, este cel dedicat clasicului film „Amintiri despre subdezvoltare” (1968), al cineastului cubanez Tomás Gutiérrez Alea, văzut ca unul dintre cele mai reprezentative exemple pentru ceea ce s-a numit „al Treilea Cinema”. Potrivit Irinei Trocan, acest concept „a ajuns să desemneze orice mostră de film (preferabil aparţinând trecutului şi înnobilată de statutul istoric) care are ambiţia foarte greu de realizat de a îndemna spectatorii la acţiune politică. Mai mult, e asociat cu o credinţă nemuritoare în cinema ca mediu de diseminare a unui mesaj politic, ca mediu capabil să mobilizeze masele, lucru care părea plauzibil la sfârşitul anilor `60 – când tehnologia audiovizuală abia se democratiza -, dar poate să inspire mult scepticism în ziua de azi”. Este o analiză amplă, care abordează atât aspectele formale ale filmului, cât şi reflecţiile sale politice puse în contextul vremii.

În siajul celui de-al Treilea Cinema sunt şi mişcările de revoltă prin film Black Audio Film Collective, dezvoltată în Marea Britanie în anii `80-`90, şi L.A. Rebellion, activă în SUA de la sfârşitul anilor `60 şi până la finalul anilor `80, pe care Irina Trocan le examinează preţ de câteva pagini în finalul părţii a patra.

Numeroasele direcţii în care se lansează volumul – unele abia schiţate, altele aprofundate – pot lăsa impresia unui eclectism sub care liniile de legătură nu sunt întotdeauna uşor de identificat. Însă prin textualitatea sa dezinvoltă, prin noutatea absolută pe care o aduce în domeniul tot mai dezmorţit şi mai diversificat al scrierilor despre cinema de la noi şi prin combinaţia de rigoare teoretică şi analiză filmică, „Audiovizualul în opoziţie” este o carte ce merită descoperită.

24
/02
/22

CARTEA DE CINEMA Cinefilii care au îndrăgit celebra autobiografie a lui Ingmar Bergman, “Lanterna magică”, apărută şi în română la Editura Meridiane în 1994, s-ar putea să fie puţin dezamăgiţi sau măcar surprinşi de continuarea volumului, lansată la noi cu titlul “Imagini. Viaţa mea în film” şi scoasă recent de Editura Nemira (în traducerea Ioanei Ghişa şi cu o prefaţă de Andrei Gorzo).

18
/02
/22

Inspirată de prietenia dintre Constantin Brâncuși și James Joyce, pianista Ana Silvestru a pus în scenă un concert de muzică clasică. Acesta va avea loc la Sala Radio de la București chiar de ziua lui Constantin Brâncuși, pe 19 februarie, de la ora 19:00.

15
/02
/22

Editura Humanitas Fiction și Institutul Cervantes din București vă invită miercuri, 16 februarie, ora 19.30 la o întâlnire online cu scriitorii Francesc Miralles și Ángeles Doñate prilejuită de lansarea romanului Un ceai la capătul lumii – recent apărut în traducerea Tudorei Șandru Mehedinți în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu – un roman memorabil despre aventura vieții, inspirat de povestea reală, relatată în 2009 de revista Time, a japonezului Yukio Shige, care a salvat de la sinucidere aproape 700 de persoane. Participă: Scriitorii Francesc Miralles și Ángeles Doñate, Tudora Șandru Mehedinți, traducătoarea romanului, Ana Maria Onisei, scriitoare și jurnalist cultural și Dana Pîrvan, critic literar. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

14
/02
/22

Școala Gimnazială Nr. 194, București, în parteneriat cu Teatrul Evreiesc de Stat, cu sprijinul Inspectoratul Școlar al Municipiului București organizează marți, 15 februarie, de la ora 10.00, evenimentul on-line ”Cu cărțile deschise...”, cu prilejul Zilei Naționale a Lecturii.

10
/02
/22

Biblioteca Metropolitană București (BMB) prin Direcția Cultură, Învățământ, Turism a Primăriei Municipiului București, sărbătorește Ziua Națională a Lecturii printr-o serie de activități online si offline. Astfel, la Palatul Parlamentului, scriitorul Petre Crăciun va susține un atelier de lectură pentru copii.

09
/02
/22

Pe 10 februarie, actorul Victor Rebengiuc împlinește 89 de ani. În rândurile care urmează, vă propunem o scurtă incursiune în biografia artistului care de-a lungul timpului a știut să se arate atât de generos pe scenă și atât de discret în afara ei. Din 2011, numele său se regăsește și pe Aleea Celebrităților din București, proiect inițiat de Teatrul Metropolis pentru a celebra valoarea artistică.

08
/02
/22

Premisa proiectului habits by Republica cultural, inițiat de Societatea Omului Sănătos, o serie de conversații despre impactul artei asupra psihicului și spiritului uman moderate de psihoterapeutul Gabriel Cicu (fondator al clinicii Color Mind din București) alături de patru artiști: scriitoarea Adela Greceanu, muzicianul Răzvan Popovici, coregrafa Judith State și pictorul Roman Tolici.

08
/02
/22

Una dintre cele mai așteptate traduceri ale acestui început de an, Numele celălalt. Septologie I-II – primul roman în ediție românească al lui Jon Fosse, cel mai jucat dramaturg european în viață – se află de scurt timp în librăriile fizice și online din întreaga țară. Cartea a apărut în traducere din limba norvegiană, în cadrul colecției Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M.

08
/02
/22

În iarna și primăvara anului 2022, Editura Humanitas Fiction așază pe rafturile cititorilor săi peste 20 de titluri dintre cele mai frumoase ficțiuni din literaturile lumii, toate selectate de Denisa Comănescu: bestselleruri internaționale de neratat și apariții editoriale de excepție din colecția „Raftul Denisei“, proiecte de portofoliu și noi cărți din seriile de autori străini, precum și reeditări mult așteptate.

07
/02
/22

Editura Humanitas Fiction ne invită să descoperim cea mai nouă carte semnată de scriitoarea Isabel Allende. Lansat simultan în limbile spaniolă, engleză şi română pe 25 ianuarie 2022, romanul „Violeta” surprinde 100 de ani de istorie, din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvăşeşte întreaga lume.