E OK să nu ştii ce vrei să faci şi să nu te mulţumeşti cu lucrurile la care eşti bun deja. Spune Andreea Georgescu, umorist (în liceu), student (eşuat, la Farmacie), manager de succes (în presa online), antreprenor (la agenţia Webspire), stand-up comedian (la New York) şi, mai recent, scenarist (la PRO TV).
Un articol de Adina Scorţescu|12 octombrie 2018
Am cunoscut un tip la New York care e toboșar, cu multe premii Grammy. Are 50 de ani. I-am spus eu ce-mi trece prin cap, cum mă gândesc să îmbin business-ul cu scrisul și cu stand-up comedy. Mi-a zis: „Eu cânt la tobe de la 7 ani, dar la 30 am știut că I’m gonna be great.” „Păi cum e să știi, cum e sentimentul ăla?!” „Pur și simplu, mi-am dat seama că am ajuns la un nivel, că foarte puțini oameni pot fi mai buni decât mine. Am studiat atât de mult, am investit atât timp… Știam că asta vreau să fac. Tu ai îndoieli despre ce vrei să faci? Gândește-te ce-ți aduce bucurie și what you feel passionate about. Fă aia. Nu contează că n-ai bani, că trebuie să-ți susții pasiunea… Or să vină și banii. Fă aia, că de asta te-a trimis Dumnezeu aici.”
M-am întâlnit recent cu un băiat de 16 ani care a venit să facă practică la noi în agenție. Era disperat. „În doi ani fac 18 și nu știu ce vreau să fac pentru restul vieții, nu știu ce meserie să-mi aleg… Sunt debusolat.” „Băi, băiatule, am dublul vârstei tale și în continuare nu știu ce vreau să fac! Get over it. E OK să nu știi.”
Cred că e un avantaj să trăiești în nesigurață. Sunt atâtea lucruri pe care putem să le încercăm! Cum să ne oprim doar la unul?! Când consider că am ajuns la un anumit nivel într-un domeniu, după ce am investit niște ani, imediat îmi apare în cap: „Băi, dar ăsta e singurul lucru la care sunt bună, dar oare nu mai pot să fac și altceva?” Așa m-am apucat și de comedie… Nu știu dacă mă pricep, dar m-am dus acolo. „Da, frate, hai să facem asta.”
În liceu am scris o parodie după „Ciocoii vechi și noi”, care a avut un succes extraordinar, a făcut turul școlii, s-a râs cu lacrimi. Dar ai mei m-au trimis la Farmacie, „că e o meserie curată”. Știi cum e, au părinții o anumită viziune despre tine. Am învățat chimie, am făcut meditații. Și nu mi-a plăcut absolut deloc. Femeile alea (am fost 280 de femei și vreo 10 bărbați în an) erau toate foarte pasionate și veneau din familii cu 300 generații de farmaciști (râde). Pentru mine era un chin, pur și simplu.
În sesiunea din vară, vară-mea din State mi-a dat bani să plătesc taxa pe jumătate de an la Facultatea de Jurnalism, unde voiam să ajung. Deci m-am înscris fără să știe ai mei și din a doua lună m-am angajat, că stăteam cu grijă cum o să plătesc eu taxa…
Am fost mereu un pic mai proactivă. Mi s-a părut că la facultate e cam multă dezorganizare și că e nevoie de cineva care să coordoneze lucrurile. M-am dus la secretariat, i-am rugat să scoată la imprimantă lista cu toți studenții din an și, când ne-am adunat cu toții la un examen, am urcat pe scenă și le-am zis „Mi se pare că suntem foarte dezorganizați, nu știm de capul nostru, e nevoie de un șef de an. Vreau eu să fiu. Mai e cineva care vrea? Nimeni?! Bine. Am foile astea – [ca să fac și pe oficiala] – cine e de acord să semneze în dreptul numelui.” (râde) În ziua aia am devenit șefă de an.
Am lucrat și la TVR la emisiunea „Interes general”, care era vinerea, înainte de prime time, între 6 și 7. Atunci am făcut o chestie „mișto”. M-au pus să scot time code-urile de pe o casetă. Nu am fost prea atentă când le-am scos, ei nu au mai verificat, și a intrat așa pe post… cu două secunde de negru. Știi cât durează două secunde pe TV?! O eternitate. (râde). Între timp, am devenit mai responsabilă.
În vacanța dintre anul întâi și doi eram la mine, la Măneciu, și mă plictiseam îngrozitor. Am intrat online – prin dial-up, care se deconecta de 500 de ori – pe toate site-urile ziarelor și revistelor. Trimiteam câte 30 de CV-uri pe zi. Așa m-am angajat la Evenimentul Zilei, la departamentul de sănătate. Acolo am trecut și prin etapa când întrebam oamenii: „Și cum v-ați simțit când ați născut copilul prematur, la 600g?… Ați fost tristă? Cam cât de tristă?!” Atâta am putut atunci, atât am făcut. (râde) Eram nepregătită, scriam prost, dar îmi dădeam interesul.
Umpleam pagini de ziar și îmi tratam cu superioritate colegii care lucrau în online. Presă în online… mi se părea că așa ceva nici nu există! După un an, am început să lucrez în online și nu m-am mai lăsat.
Făceam o mulțime de bani. În perioada aia, se plătea foarte bine în presă. M-am gândit că trebuie să investesc în ceva, așa că mi-am cumpărat un VW Polo la 22 de ani, înainte să am carnet de conducere.
Am dat de șapte ori pentru carnetul de șoferi. Picam mereu la teorie, deși erau întrebări supersimple, gen: „Și dacă mergi pe strada asta și vine unul din față… Ce faci, intri în el sau nu?” „Mamă, trebuie să fie un substrat aici…” Eu căutam sensuri ascunse. Dar nu erau. Am prins perioada înainte să se introducă testarea pe calculator. Strigau ăia: „Chestionarele care le aveți pe masă!” Și în capul meu era „pe care!”, pe care.
Relația mea cu banii e foarte simplă. (râde în hohote) Câți am, atâția cheltuiesc. Nu există economii, nu există planuri. Banii aduc alți bani, eu așa consider. Chiar îi ziceam unui prieten anul trecut: „Frate, vine weekendul, uite și tu cât mai am în cont!” Mă sună sâmbătă. Unde eram eu? La cumpărături. „Păi n-ai zis, mă, că n-ai bani?!” „Simplu fapt că n-am bani nu înseamnă că-s săracă. Eu ies la cumpărături și, cât am, aia cheltuiesc.”
Criza din presă, în 2009, m-a prins la Ringier, pe post de project manager la unica.ro. Atunci am dat oameni afară, a fost foarte nasol. Un an mai târziu a venit managementul românesc. Mihnea Vasiliu mi-a zis: „Mie-mi place de tine că ești tupeistă, pare că vrei să faci lucruri. Îți dau ție libertatea.ro.” Am zis OK, că eram superachiever. Și asta era foarte challenging; era totuși unul dintre cele mai mari site-uri din România. Am făcut asta timp de aproape un an.
În ziua în care am împlinit 26 de ani, n-am putut să răspund deloc la telefon, că făceam training de online jurnaliștilor de la print. Am făcut primul newsroom integrat din România, am lucrat cu consultanți elvețieni, am învățat foarte multe lucruri. Dar a fost și foarte nasol. Oamenii ăia n-aveau pic de respect pentru mine – „girafa îngâmfată”. Comentau pe site-urile de media despre mine.
Eram cam nașpa ca manager. Mi se păreau foarte importante rezultatele. Am învățat greu și târziu că rezultatele alea vin cu niște costuri. Nu trebuie să le ceri oamenilor să facă imposibilul doar pentru că tu îți dorești să faci niște lucruri. Am țipat la cineva… Poate și pentru că, de la început, de la 23 de ani, am fost mult mai tânără decât mulți oameni din echipă. Eram un copil, ce știam eu? Dar, dacă mi se spunea „Trebuie să ajungem unul dintre primele trei site-uri din România”, ziceam „Gata, facem.”
Lucram câte 16-18 ore pe zi, n-aveam weekenduri, stresul era foarte mare. Dar toată lumea din familie era mândră. Singurul care mă întreba cum mă simt era bunicul, Dumnezeu să-l ierte. La birou auzeam zilnic „am mai multă experiență în presă decât ai tu”, „online-ul oricum e o porcărie, o să se termine.”
În august 2011 mi-am dat demisia. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea! Am fost în vacanță cinci zile, și, când m-am întors și am văzut pe hol bannerul pe care scria mare Libertatea, mi-au dat lacrimile. A fost ceva de genul: „Ahm, eu nu vreau să mai fac asta.”
Prima săptămână a fost OK, mi-am văzut toți prietenii. Și a doua la fel. După care… nu prea. De la 18 ore lucrate, ajunsesem să petrec 24 de ore pe zi cu mine. A fost nasolică. On the verge of depression. Pentru că îmi luam foarte mult self esteem din ce făceam. Nu știam ce să fac, nu voiam să mă angajez tot în presă. Am ajuns la terapie.
Am avut noroc cu o prietenă, Mădălina, care plecase dintr-o firmă de recrutare și încuraja pe toată lumea să se facă antreprenor. (Cum am ajuns să fac și eu. Mi se pare că toată lumea ar trebui să fie antreprenor!) Mi-a zis: „Hai să punem pe hârtie ce știi tu să faci. Apoi, de câți bani ai tu nevoie ca să supraviețuiești?” „Păi, uite, atât mă costă chiria, atât mă costă mașina, atât mă costă mâncarea și vinul.” „Bine, te-ajut eu să-ți găsești un proiect care să-ți asigure ăștia X lei, de restul de ocupi tu.” Deci datorită ei am început!
Acum mă cheamă lumea pe la conferințe să vorbesc despre ce înseamnă să devii antreprenor. „Ce vise aveați?” „Ce vis, frate?! Mi-era foame.” A venit visul la mine.
Am început să lucrez la un proiect și, în loc să fac alea cinci lucruri pentru care eram plătită, eu făceam 300. Că aveam mult timp. Și aveam din nou un sens în viață. (râde) Prin niște cunoștințe a venit un alt proiect, apoi încă unul și tot așa. În șase luni de zile aveam primul angajat.
Când ai firma ta, n-ai timp liber. Verific mailul și acum, când vorbesc cu tine. Dar… voiam să fac și altceva. Așa că m-am dus la cursuri de teatru. Mi-au zis oamenii că ar trebui să mă apuc să fac stand-up comedy.
În fiecare an, de 1 octombrie (adică prima zi în care am fost liberă, după Libertatea), îmi fac un cadou. Mare. Acum doi ani am plecat la New York, la un curs de stand-up comedy de o săptămână, la American Comedy Institute.
…
VREI SĂ AFLI CONTINUAREA POVEȘTII? Zi DA!
Cu Andreea Georgescu te întâlnești online pe Facebook și pe LinkedIn. Serialul Triplusec se difuzează joi seara la PRO TV.
Începe weekendul cu o porție de autenticitate & bucurii mici. DE CE NU? Gustă din interviurile „DE CE NU?“, coapte în fiecare vineri de Ziarul Metropolis și Zi DA pentru cafeaua de dimineață. Întâlnește-i pe oamenii puși față în față cu alegerile care i-au făcut fericiți.
FOTO deschidere: Cornel Lazia
