„Avarul” s-a născut dintr-o mare iubire (II)
https://www.ziarulmetropolis.ro/avarul-s-a-nascut-dintr-o-mare-iubire-ii/

Se pune deci întrebarea cum, de unde, de ce, a ajuns Harpagon „avar“? Şi înainte de aceasta, chiar mai mult, este el un avar cu A (mare), sau mai curând aşa îl numesc şi îl socotesc cei din jur? Toate afirmaţiile şi acţiunile sale mie îmi par destul de plauzibile şi plasate, după cum am afirmat deja, în „normal“, păstrând, bineînţeles, ghilimelele de rigoare. Să încercăm a le lua pe rând, ca în piesă.

Când părinţii îşi dojenesc progeniturile pentru risipa unor bani ce încă nu le aparţin, cheltuindu-i pe nimicuri ce lor, părinţilor, li se par inutile, dar care tinerilor li se par esenţiale, şi într-adevăr specifice vârstei lor, o fac din avariţie? Am auzit de nenumărate ori părinţi hotărând în locul odraslelor ce le e de trebuinţă şi ce nu, neţinând seama de adevăratele lor necesităţi şi uitând total că au fost şi ei cândva tineri.

Harpagon, deşi face scandal şi reproşează amânduror copii risipa pe panglice, nimicuri şi catarame, deşi declară că se simte „ciupit“, nici nu insistă asupra acestor lucruri şi nici nu-i dezbracă spre a le vinde hainele spre a recupera pierderea, cum ar fi normal să facă la renumele ce îl poartă. Din contră, în pofida asprimii sale, glasul şi ochii i se înmoaie nu de puţine ori, atunci când e vorba de viaţa şi viitorul lor. Aflând că fiul Cleante face împrumuturi pe la diverşi cămătari, cu dobânzi zdrobitoare – „Mă bucur că am descoperit asta“, spune Harpagon, dar nuanţa este aceea de la părinte la fiu, nu de la duşman la duşman.

Momentul în care Cleante smulge inelul din degetul tatălui şi îl oferă Marianei, e iarăşi unul care mi-a atras atenţia.

Deşi situaţia nu-i convine, Harpagon se mulţumeşte numai să mârâie printre zâmbete şi hohote de râs forţate, ca de o glumă bună, dar nu se repede nici de astă dată să-şi apuce inelul pentru a-l recupera. El rămâne pe degetul Marianei, cu promisiunea – vagă, zic eu -, de a fi înapoiat cu prima ocazie. De ce Harpagon cedează şi de astă dată?
Câţi părinţi n-au hotărât şi nu hotărăsc încă, ce înseamnă o căsătorie şi cu cine trebuie făcută, în locul copiilor?

CITIȚI AICI PRIMA PARTE A ESEULUI

„Dă-o pustiului de dragoste, dragostea trece, e foc de paie; ce dacă e mai în vârstă?, situaţia contează, zestrea, averea?“ Sunt acestea semne de avariţie? Nu, e mărginire şi nimic mai mult.

Câţi oameni nu fac economii şi strâng sub saltea, aiurea!, bani ce lâncezesc acolo şi nu folosesc la nimic şi nimănui, pentru că nu ştiu ce să facă cu ei?
O colecţie de monezi şi hârtii colorate, bune numai de privit din când în când, cu dulcea mângâiere numai de a le avea. Cei mai mulţi îi numesc bani albi pentru zile negre. Dar face Harpagon aşa ceva? Nu, el dă bani cu dobândă, el circulă banul, îl înmulţeşte, banii din caseta îngropată în grădină sunt şi ei numai în trecere prin casa lui, urmează a fi investiţi, o spune cu gura lui, sunt banii pe care urmează a-i da cu împrumut, fără să ştie, chiar propriului fiu.

Şi atunci? Că-i e teamă să nu fie furaţi, mi se pare la fel de întemeiat, pentru că iată, faptul chiar se petrece. „Stratagema“ de a-i îngropa şi a nu-i pune sub lacăt iar mi se pare o alegere „chibzuită“ – în limitele ei. Se spune din popor, dacă vrei ca o uşă să fie spartă, pune şapte lacăte peste ea şi poţi fi sigur că va fi spartă. E şi logic, şi adevărat. Acolo unde există lacăte, în spatele lor trebuie să existe ceva demn de apărat şi deci şi „demn“ de a fi furat.

Şi apoi câţi oameni nu suferă cumplit când hoţii le sparg casele şi îi văduvesc de bunuri; numai cine nu a trăit aşa ceva şi – Doamne-fereşte -, n-o doresc nimănui, nu ştie. Toţi, dar absolut toţi, ar fi în stare să ucidă, să ardă cu fierul roşu în prima clipă pe ticălosul care a îndrăznit să păgubească, şi pe bună dreptate. Avariţie?

Am întâlnit destule gazde care atunci când au musafiri le aştern înainte ceva convenţionale. La noi în mahala e veşnica salată de boeuf, care să aducă la masă, dar pe care nu se sfiesc a o numi ospăţ. Avariţie? Nu, limitare, mărginire.

Sigur, mi se poate răspunde că aceasta este faţada, motivul, fondul fiind altul. Aşa este, dar totuşi deocamdată suntem la faţadă. N-am ajuns la miezul problemei.

În toată piesa, Harpagon mi se pare a se face vinovat numai într-un singur punct, vinovat fără drept de apel, odios chiar. Răspunsul dat vizitiului în momentul în care acesta îi descrie halul în care au ajuns caii lui, nu se mai pot ţine pe picoare de foame, au ajuns stafii de cai – „lasă-i să fie, tot nu slujesc la nimic“. La care Jupân Jaques îi răspunde cum nu se poate mai pertinent: „Şi dacă nu slujesc, nu trebuie să mănânce?“. Să amintim aici relaţiile lui Molière şi a actorilor săi cu Regele Soare?

Răspunsul lui Harpagon este cel dintotdeauna, al pragmaticului dictator, scurt şi necuprinzător! Oare setea de putere, de orice fel ar fi ea, nu este un simptom major al avariţiei? Este, cu siguranţă. Şi nu puţine sunt accentele pe care le pune Molière din acest punct de vedere. Mai curând mi se pare, pe această cale, a se apropia Harpagon, de hidoasa meteahnă, decât pe cărarea banilor.

Citind scena La Fleche şi Harpagon de la început, când acesta din urmă îl pune să-şi întoarcă buzunarele pe dos, pentru a-l controla dacă nu a furat ceva – şi pe bună dreptate de altfel, pentru că La Fleche este un pungaş, un derbedeu şi un hoţoman până la capăt, chiar dacă e plin de spirit şi simpatic, ca toţi paraziţii de altfel, nu fură el caseta din grădină? -, regret că aici Molière nu a scris o replică demnă de vremurile pe care le trăim, când trebuie să-ţi dovedeşti nevinovăţia, nicidecum să ţi se dovedească contrariul – „ai furat şi ceea ce n-ai furat!“.

Şi în fine, câţi bărbaţi ce se simt în putere, uită că au vârsta pe care o au şi îşi găsesc tovarăşe de viaţă de vârsta propriilor copii? Şi de ce nu ar intra în conflict un asemenea om, chiar cu propriul fiu, dacă se nimereşte ca dulcea întâmplare să le fi răscolit deopotrivă inima şi simţurile? Mie acestea mi se par păcate fireşti, iar în viaţă de cele mai multe ori trec aproape neobservate şi numai rareori, en passant, stârnesc un zâmbet. Dar o să revin asupra acestui fapt.

După argumentele înşiruite până aici, oricine mă poate acuza de pură şi simplă „apărare a personajului“ şi nimic mai mult. N-am „pledoarie întru apărare“, împotriva unei astfel de afirmaţii, sunt actor şi întrutotul de acord că datoria dintâi e de a-şi apăra personajul ca pe propriul eu. Actorul nu are voie să fie interesat de „pozitivitatea“ sau „negativitatea“ personajului, habar nu trebuie să aibă de aşa ceva, iar dacă îi e lehamite de actele, faptele „eroului“, mai bine îl las în grija altuia mai priceput să îl joace. Dacă îl voi interpreta – să zicem – pe Richard III, şi nu voi găsi toate, dar absolut toate motivaţiile logice şi reale pentru faptele sale, atât cât mă duc baierele minţii şi ale sufletului, ale talentului, cu alte cuvinte dacă nu îi voi da totală dreptate, îmbrăcându-mă în pielea lui – ca să folosesc un termen demonetizat şi el, n-am să reuşesc niciodată să aduc pe scenă adevăratul său caracter.

Dacă eu, jucându-l, îl condamn, încercând să-i arăt defectele, micimea sufletului – cum din păcate am văzut făcând atâţia actori, nu voi reuşi să concretizez decât o fantoşă, totul va deveni pleonastic şi absolut provincial şi neinteresant. Spectatorul e cel care trebuie să judece şi să se îngrozească (sic!) de ceea ce se întâmplă pe scenă, sub ochii lui, în încrengătura relațiilor create între imagini și personaje. E datoria regizorului de a aduna această lume și a se lupta cu mine, actorul-Richard III, de a mă prinde și a mă demasca. Datoria mea este „să fug”, „să mă ascund”, „să-l păcălesc”, exact ca în lupta dintre un polițist și un infractor.

Numai așa se va naște adevărul acela unic, altfel totul rămâne domonstrație de maestru cu marionete. De aici necesitatea atâtor „de ce”-uri de la unul la altul, ca deasupra unei mese de anchetă, la fel de încrâncenată luptă, unde becul chinuitor în căutarea adevărului îi țintuiesc alternativ – când pe regizor, când pe actor. Dar asta este o altă poveste. Să ne întoarcem la Harpagon.

La timpul lui, Molière a renovat „tatăl, rivalul fiului”, rescriind – sau mai bine zis fixând un dialog și dându-i o haină nouă, după vremea sa. Credibilă, pertinentă. Dar privite cu ochiul de-acum, aceste tipare se cer, la fel, azi, sparte. Lucrul acesta trebuie încercat a-l face nu numai prin „rescrierea” textului, dar și printr-o adâncire a analizei asupra caracterelor personajelor, prin prisma limbii vorbite și a psihologiei începutului de secol XXi, descoperindu-le calități și defecte ce – poate – până acum au scăpat ochiului.

Bunăoară, o întrebare foarte importantă ce se pune e aceea, cum a ajuns Harpagon până aici, până la momentul în care se desfășoară piesa? Ce anume s-a petrecut în viața lui, ce l-a împins pe acest drum? Pentru că răspunsul acela prin care s-ar da vina numai pe „fire” nu mi se pare îndestulător, nici interesant din punct de vedere teatral, scenic.

Eu mi-am închipuit următoarea poveste.
Harpagon a fost cândva un om fericit, prosper, plin de drag de viață și plin de energie întru împlinire. Avea o soție – nu știu dacă era frumoasă ori nu, dar o iubea mult, care i-a dăruit doi copii, o fată și un băiat, doi copii reușiți ce meritau o creștere aleasă și care erau bucuria amândurora. Numai că, într-o „rea” zi a avut loc un accident. Buna soție s-a îmbolnăvit și la scurtă vreme a murit. Pe vremea aceea multe femei mureau de tinere. Le răspundea ftizia. Suferința lui Harpagon a fost cumplită. Lumea s-a prăbușit. Nimic n-a mai avut sens. Uneori în asemenea cazuri, ceva în mintea bietului om se dereglează. Nu mult, doar atâta cât să devină doar ceva mai ciudat pentru cei din jur.

Harpagon, temperament coleric și oscilant, a căzut în capcana durerii și a suferinței. A devenit apatic, nu l-a mai interesat nimic. Casa se părăginea, afacerile o luau razna, toate căpătau încet, încet, culoarea cenușie a suferinței sale. Servitorii, cei din jur, au dus cum au putut și cum s-au priceput viașa familiei mai departe – copiii erau încă mici -, compătimindu-l și încercând fiecare după cum îl tăia capul să facă față noii situații. Unii l-au părăsit, plictisiți și nemulțumiți; alții, mai șmecheri, cum e La Fleche, s-au ascuns prin unghere și l-au supt pe îndelete ca niște căpușe; alții, cum e jupânul Jaques, au rămas din compasiune și convingere și – iată minunea!, îl și iubesc. Faptul că Jupânul Jaques e un mărginit, un tâmpit, mă interesează mai puțin; faptul că Harpagon e iubit de el, în condițiile date, îmi trezește interesul.

Dar vremea a trecut și Harpagon a început să-și ridice încet capul și nasul din cenușă și să privească în jur. Rănile începeau și ele să se închidă, urma împăcarea cu soarta. Și ochii i-au căzut pe cei doi copii, Elise și Cleante. Era tot ce-i mai rămăsese. Și a hotărât atunci să facă totul pentru ei. Îi iubea nespus și nu voia decât binele și viitorul lor asigurat… Numai că, în mintea lui, rotița aceea de care scriam mai sus, se învârtea deja după un program propriu și pentru o fire dictatorială și absolutistă cum e Harpagon, eu nu putea face altceva decât să accentueze și mai pregnant aceste trăsături.

Când s-a hotărât să facă totul pentru fericirea copiilor săi, apăi acel totul a devenit totul ridicat la puterea paisprezece. Sufletul lui îmbătrânit în suferință brusc, l-a împins a privi altfel viața, și a târât-o – pe a sa și a celor din jur, pe un făgaș uscat și anost. E adevărat, Harpagon nu este un iluminat, ci doar un mic biet burghez limitat în cadrul unor precepte și dogme desprinse de la mediul în care trăiește. Ce poate însemna în cadrul acestor dogme dragostea pentru copii? A strânge bani pentru ei, pentru ca viața să le fie când vor ajunge mari, plină și lipsită de griji.

Încet, încet, toate aceste intenții bune la început, rotița aceea le-a transformat în cu totul altceva: austeritate, economie, grijă pentru ca banii hărăziți fericirii lor să nu fie risipiți prea devreme și aiurea, grijă care, evident, exagerată – și în totală contradicție cu delăsarea și dezinteresul manifestate în vremea suferinței, când fiecare lucru era de capul lui doar, i-a adus numele de zgârcit, sgripțuroi, avar. De fapt, Harpagon a pierdut cu vremea scopul constrângerilor la care s-a supus, târându-i alături și pe cei din jur, astfel că totul a devenit în sine. (va urma)

Foto: Lucian Năstase