Băi publice. Igienă și divertisment
https://www.ziarulmetropolis.ro/bai-publice-igiena-si-divertisment/

Concepţia strămoşilor noştri despre igiena corporală era puţin deosebită de a noastră. Ea nu intra în practica cotidiană, ci se transforma într-un eveniment plăcut, săptămânal ori şi la răstimpuri mai mari.

Un articol de Georgeta Filitti|2 septembrie 2016

Informaţiile istorice privesc băile domneşti, ca cea construită de Constantin Brâncoveanu în palatul său de la poalele dealului Mitropoliei, cu marmură adusă de la Constantinopol şi apă captată din izvoare ale locului ori din Dâmboviţa şi supravegheată de slujbaşi armeni. Şi Şerban Cantacuzino a avut o „baie personală”, în palatul ce se afla la intersecţia de azi a Căii Victoriei cu strada Domniţa Anastasia.

Baia cea nouă”, „Baia cea veche”, „Baia Sf. Mitropolii”, atestate documentar în sec. 16-19, dovedessc existenţa unor instalaţii, toate în preajma Dâmboviţei şi de folosinţă restrânsă. Mai erau cele ale boierilor şi mânăstirilor. Apoi hanurile, spitalele ori simplii băiaşi ofereau, mai ales străinilor, plăcerea băilor prelungite, însoţite de un dichis oriental.

La Mărcuţa, pe la 1829, meşterul Iosif Weltz se angaja să transforme fosta fabrică de basmale în spital pentru „smintiţi”. În mijlocul construcţiei amenaja o baie (cu o suprafaţă de 10/4 metri), cu o „sobă muscălească”, pardosită cu scânduri de brad şi acoperită cu olane.

În aceeaşi vreme, un Gheorghe Constantin avea un contract pe trei ani de exploatare a băii de la Curtea Veche, cam pe actuala stradă Şelari. Aceasta cuprindea două camere, două chioşcuri şi un cafas cu un dulap montat în zid. În prima cameră, pardosită cu piatră, se ajungea pe o scară „stătătoare bună” şi se făcea baie de aburi. Chioşcul mare era dotat cu paturi acoperite cu muşamale, saltele, rogojini și perne umplute cu paie; apoi oglinzi de perete, sfeşnice cu lumânări. La fel era mobilat chioşcul cel mic, cu care comunica printr-o săliţă. Bărbaţii petreceau ore întregi la îmbăiere şi masaj, apoi se retrăgeau într-a doua cameră ori în chioşc unde tăifăsuiau la cafea, dulceaţă şi ciubuc. O întreagă instalaţie de ibrice, filigene (ceşti) cu zarfurile (suporturile) lor, linguriţe, chisele, narghilele ş.a. îi îmbiau acolo.

Populaţia oraşului înmulţindu-se, a crescut şi numărul băilor. Ceea ce a creat concurenţă. Nu totdeauna loială. Francezul Lagarde vine cu ideea unei băi terapeutice. Îl susţin doctorii Constantin Filitti şi Apostol Arsaki, medicii şefi ai urbei. Planurile acestuia erau grandioase: monopol pe 20 de ani pentru un stabiliment cu 10 săli de baie, cu apă caldă şi rece în permanenţă, farmacie şi mâncare pentru bolnavi adusă în sistem, am zice azi, de catering.

Doar că un Stanciu, care altădată fusese unul din „frecătorii” (băiaşii) lui vodă Grigore Ghica protestează plin de năduf: „De ce 10 băieşiţe unguroaice aduse de păgânul de musiu Lagard” ar fi mai bune decât româncuţele sale? Apoi la baie nu vin doar „cuconiţe” şi pe urmă de ce n-ar fi la fel de bun săpunul lui de odogaciu ca cel al francezului, „făcut din seu de câine”? Reclamaţia a avut efect şi francezul a renunţat la dotarea Bucureştiului cu o baie terapeutică.

Odată cu Unirea Principatelor, procesul de modernizare se accelerează şi igiena oraşului face parte din el.

Iată câteva stablimente, din care unul mai vieţuieşti şi în zilele noastre:

  • Lângă dealul Mihai Vodă (Parlamentul actual), pe locul Saftei Castrişoaia. Era mai mult un ştrand, căci funcţiona doar vara, cu apă rece „în cascadă”. Concesionarul, I. Waremberg, se ocupa de secţia de bărbaţi, iar consoarta avea în grijă cabinele femeilor. Grădina din preajmă a ajuns curând loc de divertisment, animat de orchestra condusă de Ludovic Wiest.
  • Baia lui Mitraszewski (de pe strada Poliţiei) a rămas în memoria bucureştenilor pentru că o folosea adesea Mihai Eminescu.
  • Un aşezământ de lux a fost pe locul de azi al Primăriei sectorului 5, construit de Eforia Spitalelor Civile şi intitulat pompos „Baie regală. Hammam, baie turcească”. Se făcea acolo hidroterapie şi masaj, iar dr. Dimitropulo dădea consultaţii zilnice suferinzilor de boli de stomac.
  • Baia Centrală (pe strada biserica Enei) a fost dărâmată după cutremurul din 1977.
  • Baia Griviţei (pe strada Sf. Voievozi) continuă să funcţioneze şi azi.

Apoi hanurile, spitalele ori simplii băiaşi ofereau, mai ales străinilor, plăcerea băilor prelungite, însoţite de un dichis oriental.

 



10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).