Ce-ar fi dacă am privi dansul mai aproape de poezie, decât de artele vizuale sau de teatru? Fiecare mișcare - deschiderea unei lumi, a unui limbaj cu semnificații proprii? Fiecare pauză - o așteptare atentă, un spațiu încărcat de sens? Fiecare spectacol - o lucrare completă, egală cu sine, fără nevoia de a se justifica prin medierea altor arte?