CRONICĂ DE FILM Primul episod din miniseria „Bani negri (pentru zile albe)”, scrisă şi regizată de Daniel Sandu (autorul filmului „Un pas în urma serafimilor”), a avut premiera pe HBO şi e disponibil pe HBO GO. Cât de bun a acest nou serial românesc?
Un articol de Ionuţ Mareş|23 noiembrie 2020
Adevărul e că motivul pentru care m-am uitat în ultimii ani la cele câteva miniserii românești (co)produse de HBO a fost exclusiv faptul că sunt realizate de regizori pe care îi știam și îi urmăream din cinema și au în distribuție mulți dintre actorii care îmi plac. Ești curios să vezi și cum arată astfel de produse (pentru că sunt în primul rând niște produse de divertisment), care fac până la urmă parte din industria românească de film.
Și au fost câteva exemple: cele două sezoane din „Umbre”, de Bogdan Mirică (și unele episoade de Igor Cobileanski), „Valea Mută”, de Marian Crișan, și „Hackerville”, de Igor Cobileanski și Anca Miruna Lăzărescu. Iar acum e în pregătire o nouă miniserie, „Ruxx”, de Iulia Rugină și Octav Gheorghe.
Asta m-a făcut să văd și primul episod din „Bani negri (pentru zile albe)”, scris și regizat de Daniel Sandu, care a debutat în cinema cu „Un pas în urma serafimilor” (2017).
Și chiar dacă, după toate aceste miniserii, se observă că nivelul de producție s-a îmbunătățit semnificativ față de acum câțiva ani și că toți regizorii menționați au adus câteva idei interesante de cinema în astfel de producții dedicate micului ecran, persistă impresia că ele nu sunt nimic mai mult decât niște realizări perisabile, prea puţin stimulante (ceva mai ofertant mi se păruse episodul-pilot „Anii de sâmbătă seară”, realizat în 2017-2018 de Nae Caranfil pentru PRO TV, dar din păcate necontinuat).
Sigur, astfel de producții sunt rezultatul unei negocieri între ce și-ar dori un cineast (care știe că aici nu are ultimul cuvânt) și modul în care vede un asemenea produs comercial, cu toate mărcile lui, un producător precum un post de televiziune.
În cazul lui Daniel Sandu, care și-a exprimat întotdeauna admirația pentru un anume cinema, de inspirație americană, mai prietenos cu un public larg, dar în care să își folosească şi dexteritățile regizorale personale (stil exemplificat de „Serafimi…”), probabil că „Bani negri (pentru zile albe)” nu e o atât de mare abdicare de la viziunea sa de autor. Sau, mai exact, pare că el se simte în largul său și într-un astfel de format, asumându-și toate limitările acestuia.
Cu exterioarele filmate la Piatra-Neamț (orașul natal al lui Daniel Sandu), „Bani negri” se vrea totuși o comedie universală. Așa se face că decorurile de interior și costumele sunt asumat artificiale (de exemplu, uniformele de poliție sunt mult schimbate), imposibil de plasat într-un spațiu și într-un timp anume (e mai mult un generic orășel de provincie). Iar scenariul se bazează pe o serie de elemente cunoscute dintr-o întreagă tradiție a filmelor cu protagoniști naivi, aproape loseri (aici, doi tehnicieni de semafoare – jucați de Alexandru Papadopol și Cristian Bota), și cu niște mafioți periculoși (în frunte cu premisa – planul unui jaf asupra dubiței cu bani a unei bănci), pe care Daniel Sandu încearcă să le răstoarne pe alocuri şi la care adaugă unele nuanțe românești (de pildă, sugestia unei corupții omniprezente).
Ar fi o pistă greșită să evaluezi plauzibilitatea poveștii și cât de mult s-ar potrivi excentricitatea ei unui context românesc – propunerea trebuie luată așa cum e (deși rămâne o senzație de inadvertență). Mai interesant e de văzut dacă e atinsă miza comică a miniseriei (sau cel puțin a primului episod) – singura miză pe care o consider relevantă (relaţiile de familie ale protagoniştilor sunt prea convenţionale pentru a atrage empatie).
Aș zice că nu. Și asta pentru că există o ruptură între intenția gagurilor și decupaj (deşi uneori mizanscena e inspirată). Poantele nu sunt suficient pregătite sau dezvoltate, iar potențialul lor efect comic este la tot pasul subminat de un montaj inadecvat, plan-contraplan, cu tăieturi dese (uneori nejustificate), ceea ce produce un ritm sacadat şi, pe alocuri, o senzaţie puternică de nefiresc, de precipitare.
Schimbarea cadrului de la un personaj la altul, de la un plan strâns la un plan larg, se face mereu ca o anticipare a unei reacţii, a unei viitoare acţiuni de răspuns, astfel că nu prea e loc de surpriză (chiar dacă o replică sau alta a unui personaj vrea să contrazică percepţia pe care ar trebui o avem faţă de instituţia pe care o reprezintă). La asta se adaugă unele gesturi şi scurte dialoguri care explică, redundant, ceva ce am văzut sau se presupune că am înţeles deja.
Toate acestea urmăresc, bineînţeles, să uşureze receptarea, pentru că, în fond, e vorba de un serial care se cere văzut într-o duminică seară, la televizor, în atmosfera relaxată de acasă. Doar că ele ajung să nu îi mai lase spectatorului mai nimic de făcut.
