CRONICĂ DE FILM La unele documentare ne uităm pentru că ne interesează mai ales un autor sau un stil. Iar pe altele le privim în primul rând pentru subiect. Din a doua categorie face parte „Becoming” (2020), de Nadia Hallgren – un film despre Michelle Obama produs şi difuzat de Netflix.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 mai 2020
Convenţia aleasă de Nadia Hallgren e ofertantă cinematografic – regizoarea o urmăreşte pe fosta primă doamnă în timpul turneului său de promovare a autobiografiei (al cărei titlu, „Becoming”, a devenit şi titlul filmului), desfăşurat prin 34 de oraşe din America, la doi ani de la plecarea de la Casa Albă în ianuarie 2017.
Ideea e bună din câteva motive. În primul rând, e mult mai dinamic să urmăreşti un personaj în mişcare, în timpul evenimentelor de lansare, al întâlnirilor cu oamenii şi al interviurilor cu diferiţi moderatori, dar şi în momentele din culise dintre ele.
Asta scoate mai bine în evidenţă cele două feţe ale aceleiaşi protagoniste: sub privirile publicului, rolul de model, de persoană care e o sursă de inspiraţie, în special pentru fete şi femei şi pentru persoanele de culoare; în culise, printre consilieri, apropiaţi şi rude, într-o postură ceva mai relaxată şi mai umană, deşi nici ea pe deplin degajată pentru că devine destul de clar că e în permanenţă conştientă de prezenţa camerei.
În al doilea rând, interviurile din timpul lansărilor desfăşurate în săli cu mii de spectatori şi discuţiile cu oameni simpli, de obicei tineri, organizate în cadrul unor întâlniri restrânse, mai intime, se învârt în jurul parcursului său biografic – de la copilărie, tinereţe şi întâlnirea cu viitorul soţ şi până la cei opt ani petrecuţi alături de Barack Obama şi de cele două fete ale lor la Casa Albă. Iar mărturisirile ei, care sunt o prelungire a ceea ce a scris în carte, devin în acelaşi timp şi material pentru documentar.
Cu toate acestea, Nadia Hallgren nu se rezumă doar la ce surprinde camera în astfel de scene, ci apelează şi la un convenţional interviu direct cu protagonista, din care sunt intercalate fragmente de-a lungul documentarului.
În al treilea rând – şi aici se vede cel mai bine miza filmului -, o astfel de punere în scenă serveşte la a arăta fără reţinere popularitatea de care se bucură Michele Obama şi felul în care ideile sale ajung la cei care văd în ea o personalitate ce a marcat atât viaţa lor, cât şi istoria Americii, ca exemplu de reuşită în ciuda tuturor obstacolelor (în principal bariera rasismului).
„Becoming” este, în fond, o odă închinată lui Michelle Obama (Barack Obama e transformat în personaj episodic) şi nu ascunde în niciun moment asta. Senzaţia e că subiectul filmului nici nu mai e atât fosta prima doamnă (deşi decupajul are grijă să presare la tot pasul informaţii cheie despre trecutul său, inclusiv din relaţia cu Barack Obama şi din viaţa de la Casa Albă), cât de fapt charisma sa intimidantă şi aproape ireală.
Prin montajul extrem de manipulator, Nadia Hallgren amplifică tocmai această aură. În timpul întâlnirilor cu publicul în săli arhipline, sunt nenumărate momentele în care de la un cadru cu protagonista spunând un lucru spiritual în discuţiile cu câte o moderatoare şi, rar, moderator se trece rapid la cadre cu reacţiile spectatoarelor – chipuri radioase, vizibil captate de persoana de pe scenă.
Iar în timpul sesiunilor de autografe, camera insistă pe efuziunile emoţionale puternice, unele incontrolabile, pe care le au fetele şi femeile venite să obţină o semnătură, o strângere de mână şi un schimb de priviri cu cea pe care o admiră.
Cele câteva divagaţii pe care şi le permite filmul, când în centrul atenţiei nu mai e protagonista, ci câte o fată care e urmărită pentru scurt timp în mediul ei după ce s-a întâlnit cu fosta primă doamnă, sunt pentru a accentua ideea aparent cea mai dragă regizoarei Nadia Hallgren – speranţa şi inspiraţia transmise de Michelle Obama nu sunt un lucru abstract, ci se transferă la cele care o văd ca model şi care le diseminează la rândul lor mai departe. Schimbarea e posibilă.
Ca spectator, e greu să opui rezistenţă unui asemenea asalt permanent de sentimentalism şi de discursuri motivaţionale. Iar Nadia Hallgren nici măcar nu mimează că ar încerca să lase vreo ciobitură în soclul pe care îl construieşte. Chiar şi atunci când sunt aduse în prim-plan, în câteva scene, diferitele critici şi atacuri la adresa soţilor Obama, sunt alese cele mai extreme şi, prin urmare, cele uşor de demontat şi de decredibilizat.
Dincolo însă de acest eşafodaj dramaturgic strident, care seamănă mai mult cu un demers publicitar, de PR, e imposibil de negat o evidenţă: Michelle Obama este convingătoare în rolurile publice pe care a fost şi este nevoită să le joace. Îi crezi naturaleţea. Energia ei dă puţină viaţă unui documentar care, altfel, e lipsit de imaginaţie şi de curaj. Şi poate că astfel nu ai mustrări de conştiinţă atât de mari că te laşi la rândul tău sedus, cel puţin timp de o oră şi jumătate.
