BELLINI: „Lebăda Cataniei”, care a creat „rolul rolurilor” - Ziarul Metropolis

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumuseţe şi emoţie a fost şi Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări şi a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaştri a rămas unul din cei trei zei absoluţi ai Bel canto-ului, alături de Rossini şi Donizetti.

Un articol de Cristina Enescu Aky|27 noiembrie 2020

Nu a fost un revoluționar al operei, nici unul dintre cei mai complecși compozitori, și totuși muzica sa a făcut istorie și continuă să fie iubită și astăzi. Talentul său remarcabil pentru melodicități puternice muzical și emoțional a fost dublat de un splendid talent de povestitor: eroii dar mai ales eroinele sale sunt explozii intense de pasiuni, convulsii emoționale și drame interioare. Scriitura melodică, cu armonii plutind parcă în aer sper înălțimi de pasiuni și trăiri intense, a devenit „marca” compozițiilor sale și chintesența Bel canto-ului romantic.

În muzica lui s-au împletit parcă unele dintre trăsăturile definitorii ale spiritului sicilian: respirația largă a mării, dramatismul și lirismul, focul și pasiunea unui tărâm dominat de vulcanul Etna – care e însă și un constant memento mori.

„Casta Diva”, aria-diamant a celebrei sale opere Norma (despre care Schopenhauer avea să spună că reprezintă „perfecțiunea tragediei”), este în topul absolut și permanent al celor mai celebre și iubite arii de operă, și o rampă de lansare sau o piatră de poticnire pentru multe soprane legendare.

Deși a murit la doar 33 de ani, la apogeul carierei sale, Bellini a lăsat Cataniei, Italiei și umanității o moștenire muzicală splendidă, una dintre cele mai frumoase bijuterii ale Bel canto-ului și ale întregului secol. Muzica lui este adorată de cântăreți, căci îi pune în valoare și e o reală plăcere să îi cânte ariile, dar este și temută – de exemplu rolul Norma reclamă abilități interpretative și dramatice de excepție, și este considerat de mulți drept „rolul rolurilor” de soprană.

Creația sa a cunoscut un reviriment major în atenția publicului în anii 1950 grație talentului intepretativ (atât vocal cât și dramatic) al legendarei Maria Callas, a cărei prestație în Norma rămâne cumva neegalată – și apoi, în anii 1960 și mi apoi, prin talentul de asemenea uriaș al unei alte dive celebre, Joan Sutherland.

La începutul secolului 19, pe 3 noiembrie 1801 venea pe lume la Catania, pe coasta vestică a Siciliei „Lebăda Cataniei”, Vincenzo Bellini (1801-1835), cel care avea să trăiască puțin, dar să creeze grandios în istoria muziii de operă. 10 opere ne-a lăsat (printre care legendara Norma și de asemenea încă foarte iubitele I Puritani, La Sonnambula, I Capuleti e i Montecchi, printre altele), dar și mai multe cântece, ariette, simfonii, 7 lucrări pentru pian (din care 3 la patru mâini), câteva zeci de lucrări sacre.

Născut într-o familie muzicală, în care a fost cel mai mare din șapte frați, Vincenzo a început să studieze muzică cu tatăl și apoi cu bunicul său la doar 2 ani, la 3 ani ar fi început pianul. Primele compoziții se pare că le-a scrie pe la 6 ani. Când a ajuns la adolescență compusese deja câteva lucrări de muzică sacră ce se auzeau în bisericile din Catania, iar unele lucrări instrumentale făceau deja deliciul saloanelor aristocratice siciliene.

La 18 ani a plecat să studieze la Conservatorul din Napoli. Acolo a devenit elevul directorului instituției, Zingarelli, un compozitor pe atunci celebru, admirat și de Napoleon. Zingarelli l-a învățat arta melodiei și totodată i-a „protejat” talentul de influența copleșitoare a celui care domina scena operei italiene pe atunci, Gioachino Rossini – ale cărui compoziții din genul opera seria cu bogate ornamentații muzicale erau, seară după seară, succese răsunătoare la prestigiosul Teatru San Carlo.

La încheierea studiilor la Conservator, Bellini a prezentat (cu o distribuție de studenți) prima sa operă, Adelson e Salvini. A fost biletul lui de intrare în lumea compozitorilor de carieră, și i-a adus prima sa operă comisionată, anume Bianca e Fernando, din partea Teatrului San Carlo. Chiar și Donizetti s-a arătat încântat de noul și tânărul său competitor pe scena componisticii de operă.

În 1827, deci la doar 26 de ani, lui Vincenzo i s-au deschis și ușile prestigiosului Teatro La Scala di Milano, odată cu opera Il Pirata, care l-a pus pe harta marilor compozitori ai vremii: 15 reprezentații de un succes răsunător la Scala, apoi un an mai târziu spectacole la Viena, Dresden, Londra, Paris și New York i-au cimentat faima internațională. După premiera acestei opere avea să scrie unui unchi al său „Am primit atât de multe aplauze încât plăcerea pe care am resimțit-o s-a transformat într-un plâns convulsiv pe care nu mi l-am putut opri timp de 5 minute. (…) Spectatorii, strigând ca nebunii, au făcut așa o rumoare că am rezut că sunt în iad. Când a căzut cortina, nu îți poți imagina aplauzele furtunoase care m-au chemat la rampă.”

Parcă intuind cumva că mai avea de trăit doar 8 ani, Bellini s-a dedicat frenetic, cu o ambiție aproape maniacală, compozițiilor sale. În 1829, La Straniera a avut un succes și mai mare decât Il Pirata, dar același an a adus și eșecul cu opera Zaïra, bazată pe tragedia omonimă a lui Voltaire. Pentru a își îmbuna publicul, Bellini a acceptat un comision din partea Teatro La Fenice în doar o lună și jumătate – un „record” pentru el, care obișnuia să își ia timp în compoziție. Fidel însă unui alt obicei al său, cel de a recicla anumite pasaje din lucrări anterioare, și cu un curaj de apreciat, el a preluat părți semnificative din „eșuata” Zaïra, le-a adaptat libretului lui Felice Romani (un libretist supranumit „Dante al timpului său”, maestrul melodramei romantice italiene, care a creat alături de Bellini mai multe lucrări splendide). Bellini și Romani au lucrat în mare grabă, dar a rezultat o capodoperă: I Capuleti e i Montecchi (1830), inspirată de Shakespeare.

Tânărul, frumosul, adulatul compozitor sicilian a avut și el partea lui de pasiuni și patimi amoroase: a avut aventuri cu câteva dintre divele operei acelei vremi, și o aventură răsunătoare cu o femeie extrem de bogată – și de măritată.

Doar un an mai târziu, „fabrica de hit-uri” operatice Bellini-Felice a lansat încă două premiere fantastice: operele La Sonnambula și magnifica, suprema NORMA. La Sonnambula folosea una din temele cele mai fascinante ale perioadei Romantice, somnambulismul (acel misterios mers în somn vecin cu supranaturalul). Ce triumf! … A doua zi după premieră, Bellini scria despre vedetele acesteia, tenorul Rubini și soprana La Pasta: „Au fost doi îngeri care au ținut publicul sub puterea vrajei lor și l-au dus până la granițele nebuniei.”

Tânăr, celebru, și cu admiratori celebri

Bellini l-a admirat dintotdeauna pe Rossini, dar marele maestru a ajuns și el să îl admire pe tânărul catanez după ce a văzut la La Scala o reprezentație a operei acestuia Il Pirata. Se pare că Rossini a fost și cel care s-a ocupat în mare măsură de cheltuielile și aranjamentele de înmormântare ale lui Bellini.

Poetul Heinrich Heine îl descria pe Bellini drept „un suspin încălțat în pantofi de curte”. Se pare că, la un dineu organizat cu doar câteva luni înaintea decesului prematur al lui Bellini, Heine i-ar fi spus compozitorului, cu lipsa de tact pentru care era cunoscut: „Ești un geniu, Bellini, dar vei plăti marele tău harcu o moarte prematură. Toate marile genii au murit tinere, precum Rafael și Mozart.” Șocant – și trist – câtă dreptate a avut…

Verdi admira „melodiile extrem de lungi, așa cum nu le făcuse nimeni altul înaintea lui” dar și „forța declamativă” a muzicii sale, și se știe că a învățat mult despre liniile melodice de la catanez – despre care a scris: „E drept, Bellini e sărăcăcios în ceea ce privește armonia și orchestrația, dar boga în sentimente și într-o anumită melancolie care îi era proprie. Chiar și în operele sale mai puțin cunoscute, există linii melodice lungi, lungi, lungi așa cum nu mai scrisese nimeni înaintea lui.”

Despre Norma, „rolul rolurilor”, Mahler mărturisea că nu o poate asculta fără a avea lacrimi în ochi.

Wagner (la vremea lui unul dintre cei mai aprigi critici ai operei italiene, căreia îi reproșa „ineficiența dramatică și o anume superficialitate”) a fost cuprins de emoții atât de intense în timpul scenei finale încât avea să spună că fusese convins că autorul acelei muzici era însuși Dumnezeu.

De fapt atât de mult a admirat Wagner această operă încât atunci când a dirijat producția la Opera din Riga, în 1837, a scris special (așa cum era obiceiul vremii) o arie pentru corul de bărbați.

Surprinzător, Franz Liszt nu pare să fi fost oficial un mare fan al lui Bellini, descriindu-l drept „un bărbat cu o grație melancolică, efeminat, sărac în spirit și având în sine germenii consumării de sine”. Totuși, Liszt a profitat de pe urma celebrității lui Bellini: a compus „Remininiscences de Norma”, o lucrare ce împletește în mod creativ și inedit 7 teme diferite din opera belliniană.

Cu Chopin, se știe că Bellini a avut o prietenie specială. Cele 21 de Nocturne instrumentale ale lui polonezului Chopin au dus aceast gen muzical pe culmi expresive nemaiîntâlnite, pentru care s-a inspirat din liniile melodice plutitoare inspirate de stilul vocal al bel canto-ului unor compozitori de operă precum Bellini.

S-au cunoscut în 1833 la Paris, unde Bellini a venit decis să cucerească publicul parizian încă și mai mult decât o făcuse predecesorul său Rossini (cu care s-a și împrietenit tot acolo).

Așadar la Paris, Bellini s-a „lansat” cu succes în cercurile intelectuale, ceea ce a culminat cu triumful operei I Puritani (1835 – comisionată de Théâtre Italien). Bellini a primit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare a Franței.

Din păcate, la doar 8 luni după premiera I Puritani, pe 23 septembrie 1835, Bellini avea să moară la Puteaux, în suburbiile Parisului, în circumstnțe considerate de mulți misterioase (s-a vorbit chiar despre o otrăvire), deși se pare că decesul a survenit în urma unor probleme intestinale și hepatice acute. A fost o tragedie pentru Catania, pentru Italia, Franța, Anglia… și în toate locurile unde muzica lui fusese adorată. După decesul său, la o reprezentație cu Norma de la (pe atunci) Teatro Comunale din Catania, au fost puse draperii negre, iar publicul și interpreții nu și-au putut stăpâni lacrimile.

Un lung cortegiu l-a însoțit pe Bellini la cimitirul Père Lachaise, de unde mai apoi trupul său a fost dus în Catedrala (Domul) Sf. Agata din Catania, în 1876. Aici, pe piatra sa funerară se pot citi cuvintele unei arii din La Sonnambula: „Ah! Non credea mirarti/ Si presto estinto, o fiore” („Vai, nu credeam să de văd dispărută atât de repede, tu floare”). Când, în 1876, rămășițele lui Bellini au fost aduse la Catania, în mod cu totul excepțional a fost folosit carul funebru numit Carro del Senato.

Teatro Massimo Bellini

Dacă ajungeți în Catania, musai să vedeți celebrul Teatro Massimo Bellini, inaugurat –cum altfel – în 1890 cu o reprezentație a operei Norma. E o clădire interesantă, în stilul barocului sicilian, cu un foaier din marmură (numit „Ridotto”) cu ornamente alambicate, arcade arcuite, un tavan pictat cu scene din operele belliniene și o statuie a compozitorului ce domină spațiul.

Chiar la acest teatru, în 1851, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea lui Bellini, „divina” Maria Callas a triumfat în rolul Normei – succes repetat apoi și în 1952 și 1953.

Norma – o operă și un rol titular de legendă

Greu veți găsi în tot repertoriul muzicii o grandoare tragică, pasiuni copleșitoare și de o intensitate cutremurătoare, și personaje-forță atât de intense precum în această „tragedie lirică”. În special rolul titular este cu adevărat unul iconic în istoria operei mondiale. Rolul marii preotesei druide care trăiește fatidica povese de dragoste cu centurionul roman Pollione, ântr-un triunghi amoros cutremuător cu preoteasa Adalgisa, este unul dintre cele mai frumoase și tulburătoare din întregul repertoriul Bel canto, și este pe bună dreptate temut datorită complexității tehnice și a maturității vocale pe care le reclamă – dar și notabile aptitudini actoricești și interpretative.