Bellu – o necropolă emblematică
https://www.ziarulmetropolis.ro/bellu-o-necropola-emblematica/

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Un articol de Georgeta Filitti|26 iunie 2016

În sec. XIX, uneori chiar împotriva voinţei lor, românii au trebuit să accepte comandamentele timpului; între acestea, amenajarea cimitirelor. Generalul rus Kiselef, care a condus o vreme Principatele, şi a impus Regulamentul Organic (cu valoare de Constituţie), a fost şi un desăvvârşit gospodar. Între măsurile concrete de modernizare a Bucureştiului a fost şi interzicerea îngropării în perimetrul oraşului. Doar că aici o măsură era decretată ca să fie imediat călcată. Ani de zile, curţile bisericilor au continuat să fie mici cimitire iar extinderea oraşului a făcut ca, pe nesimţite, ceea ce fusese un cimitir mărginaş, să intre în cuprinsul lui.

La 1859, o donaţie a familiei Bellu şi energia primarului C.A. Rosetti au făcut cu putinţă amenajarea unuia dintre cele mai impunătoare cimitire din ţară. Parcelat, concesionat, acesta ilustrează mai cu seamă istoria elitelor româneşti din ultimii 200 de ani.

Principi, oameni politici, militari, jurişti, medici, scriitori, istorici, actori, femei, bărbaţi, copii – toţi egali în faţa morţii, se perindă prin faţa trecătorului ca o carte deschisă de istorie. Cavouri impunătoare (Cantacuzino, Ghica, Băleanu, Gheorghieff, Haşdeu), pietre funerare ale unor personalităţi (Titu Maiorescu, Elena Văcărescu, Spiru Haret, busturi (Eminescu, Aurel Vlaicu, Theodor Aman) îşi spun povestea dacă ştii s-o asculţi.

Un basarabean hăituit de comunişti, Gheorghe Bezviconi, a făcut un recensământ al celor îngropaţi aici ori ale căror rămăşiţe au fost aduse mai apoi. Operele de artă care împodobesc sute de morminte transformă locul într-o galerie funerară impresionantă. Ar trebui să fie un loc de reculegere, nu numai pentru rememorarea celor dispăruţi dar şi de limpezire a gândurilor oricărui cetăţean trăitor într-un oraş aglomerat, zgomotos, poluat şi tot mai ostil.

Din păcate, multe locuri sunt abandonate altele au construcţii nepotrivite, schimonosind aleile şi făcându-le anevoie de parcurs. Mai trec şi maşini, gata să te prăvălească peste o piatră funerară.

Concesiuni hazardate, cruci de opt metri cu lumini pâlpâitoare, cazemate metalice, galerii cu termopane, cavouri cu fotolii capitonate în interior trădează kitschul oamenilor cu bani şi lipsa de reacţie a administraţiei.

Monument istoric cu statut corespunzător, cimitirul Bellu este împuţinat zilnic şi de furtul de piese, în primul rând metalice. La un moment dat, bustul lui Cincinat Pavelescu a fost scos la poartă ca să fie dus la topit, fiindcă nimeni nu-şi mai amintea cine este personajul. Spaegerea cavourilor, după 1989, cu autori necunoscuţi, paznici la tot pasul şi o poliţie depăşită a intrat în cotidian. Când cavoul marelui ban Dimitrie Ghica (opera lui Ion Mincu) a fost vandalizat, autorul era la al 37-lea jaf. L-au prins şi proprietarul a vrut să vorbească cu el. A fost peste putinţă. „Ce mai vreţi de la el?” l-a apărat grijuliu omul legii.

Până acum vreo doi ani, ceva aproape de necrezut în cea mai zgomotoasă capitală din Europa, se păstrase totuşi şi anume liniştea. A fost şi aceasta sfărâmată. În noaptea muzeelor, au loc spectacole lugubre, cu gradine metalice montate pe aleea principală şi pâlcuri de vizitatori speriaţi  strecuraţi printre morminte.

Oare ce va urma ca cimitirul să semene cât mai puţin cu un loc cuviincios de odihnă veşnică pentru unii şi de reculegere pioasă pentru alţii?



10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).