Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.
Un articol de Georgeta Filitti|26 iunie 2016
În sec. XIX, uneori chiar împotriva voinţei lor, românii au trebuit să accepte comandamentele timpului; între acestea, amenajarea cimitirelor. Generalul rus Kiselef, care a condus o vreme Principatele, şi a impus Regulamentul Organic (cu valoare de Constituţie), a fost şi un desăvvârşit gospodar. Între măsurile concrete de modernizare a Bucureştiului a fost şi interzicerea îngropării în perimetrul oraşului. Doar că aici o măsură era decretată ca să fie imediat călcată. Ani de zile, curţile bisericilor au continuat să fie mici cimitire iar extinderea oraşului a făcut ca, pe nesimţite, ceea ce fusese un cimitir mărginaş, să intre în cuprinsul lui.
La 1859, o donaţie a familiei Bellu şi energia primarului C.A. Rosetti au făcut cu putinţă amenajarea unuia dintre cele mai impunătoare cimitire din ţară. Parcelat, concesionat, acesta ilustrează mai cu seamă istoria elitelor româneşti din ultimii 200 de ani.
Principi, oameni politici, militari, jurişti, medici, scriitori, istorici, actori, femei, bărbaţi, copii – toţi egali în faţa morţii, se perindă prin faţa trecătorului ca o carte deschisă de istorie. Cavouri impunătoare (Cantacuzino, Ghica, Băleanu, Gheorghieff, Haşdeu), pietre funerare ale unor personalităţi (Titu Maiorescu, Elena Văcărescu, Spiru Haret, busturi (Eminescu, Aurel Vlaicu, Theodor Aman) îşi spun povestea dacă ştii s-o asculţi.
Un basarabean hăituit de comunişti, Gheorghe Bezviconi, a făcut un recensământ al celor îngropaţi aici ori ale căror rămăşiţe au fost aduse mai apoi. Operele de artă care împodobesc sute de morminte transformă locul într-o galerie funerară impresionantă. Ar trebui să fie un loc de reculegere, nu numai pentru rememorarea celor dispăruţi dar şi de limpezire a gândurilor oricărui cetăţean trăitor într-un oraş aglomerat, zgomotos, poluat şi tot mai ostil.
Din păcate, multe locuri sunt abandonate altele au construcţii nepotrivite, schimonosind aleile şi făcându-le anevoie de parcurs. Mai trec şi maşini, gata să te prăvălească peste o piatră funerară.
Concesiuni hazardate, cruci de opt metri cu lumini pâlpâitoare, cazemate metalice, galerii cu termopane, cavouri cu fotolii capitonate în interior trădează kitschul oamenilor cu bani şi lipsa de reacţie a administraţiei.
Monument istoric cu statut corespunzător, cimitirul Bellu este împuţinat zilnic şi de furtul de piese, în primul rând metalice. La un moment dat, bustul lui Cincinat Pavelescu a fost scos la poartă ca să fie dus la topit, fiindcă nimeni nu-şi mai amintea cine este personajul. Spaegerea cavourilor, după 1989, cu autori necunoscuţi, paznici la tot pasul şi o poliţie depăşită a intrat în cotidian. Când cavoul marelui ban Dimitrie Ghica (opera lui Ion Mincu) a fost vandalizat, autorul era la al 37-lea jaf. L-au prins şi proprietarul a vrut să vorbească cu el. A fost peste putinţă. „Ce mai vreţi de la el?” l-a apărat grijuliu omul legii.
Până acum vreo doi ani, ceva aproape de necrezut în cea mai zgomotoasă capitală din Europa, se păstrase totuşi şi anume liniştea. A fost şi aceasta sfărâmată. În noaptea muzeelor, au loc spectacole lugubre, cu gradine metalice montate pe aleea principală şi pâlcuri de vizitatori speriaţi strecuraţi printre morminte.
Oare ce va urma ca cimitirul să semene cât mai puţin cu un loc cuviincios de odihnă veşnică pentru unii şi de reculegere pioasă pentru alţii?
