În secolul al XVIII-lea, ritmul valsului iese de pe scena de teatru şi ajunge în cafenele, grădini, restaurante şi berării. Iubirea vienezilor pentru vals continuă până în zilele noastre…
Un articol de Monica Andrei|31 decembrie 2015
În istoria culturii europene, denumirea de vals apare prima dată în 1787, în opera “Una cosa rara” de Vicenzo Martin Y Soler. În urma concursului câştigat, unde Mozart prezentase „Nunta lui Figaro”, o operetă cu finalul intitulat „vals”, această melodie se răspândeşte uluitor pe la baluri, prin saloanele aristocraţilor vienezi sau prin grădini de vară, sub titlul “Cosa rara”.
Cu ritm antrenant şi armonie rudimentară pătrunde în picioare, devine dansul preferat al populaţiei de atunci. Mozart ajunge să compună nişte variante, doar ca să le vândă. Este denumit “vals vienez”, spre a-l deosebi de “länder-ul” de origine germană.
În secolul al XVIII-lea, Adalbert Gyrowetz, Dionys Weber, Johann Heinrich Walch, Friedriech Schneider,compun scurte enunţări melodice asemănătoare, dar care nu rezistă. Johann Nepomuk Hummel – discipol al lui Mozart şi prieten cu Beethoven – scrie nişte valsuri pentru inaugurarea sălii de bal “Apollo”. Dar toţi muzicienii amintiţi nu-l vor egala pe Johann Strauss, tatăl, cel care a extaziat ani în şir, cu vioara lui fermecată, compunându-le şi cântându-le valsuri, în vestita grădină vieneză „Spearl”, loc unde se naşte cu adevărat valsul cu ecouri până în zilele noastre.
La un sfert de secol după inaugurarea grădinii „Spearl”, berlinezul Heinrich Laube scria: „O seară la Spearl, când grădina e acoperită de tufele înflorite, este cea mai potrivită pentru a înţelege sufletul vienez. Sub copacii strălucind de lampioane, pe sub bolţile de verdeaţă, lumea de la mesele fără număr, bea, glumeşte, ascultă muzică. Valsurile curg din orchestra de pe estradă şi muzica aprinde în ascultători neastâmpărul diabolic al tarantelei. În fruntea orchestrei se află capelmaistrul Johann Strauss, numit şi «Napoleon al Austriei»”.
Valsul: modă şi patimă
În 1809, Viena fusese ocupată de trupele franceze. Napoleon se instalase într-un salon fastuos al palatului Schönbrunn, cu portrete de împăraţi şi arhiducese pe pereţii tapetaţi cu mătase. Într-una din seri, după ce i se prezentă fragmente muzicale din operele lui Cherubini, compozitorul său preferat, Napoleon întreabă pe unul din interpreţi despre preferinţele vienezilor în materie de muzică şi dans. “Vals, majestate!” îi răspunde acesta. Interesat despre cum se traduce cuvântul, interpretul îi răspunde împăratului: „În franţuzeasca noastră de la Dunăre se cheamă vals”. Bonaparte ştia de la informatorii săi că într-o singură noapte dansaseră la Viena 25 ooo de perechi, cam un sfert din locuitorii Vienei, dar nu ştia de ce dansul îi vrăjise pe austrieci.
Petrecerile vinenezilor nu picau bine în faţa prelaţilor catolici. Tangoul fusese interzis pentru că o ordonanţă de pe la 1555 interzicea gesturile “deşănţate”, portul rochiilor prea decoltate şi condamna apropierea partenerilor în timpul dansului. Se spunea că balurile unde “se ţopăia în sunetele unei muzici deşănţate” semănau cu “Sodoma şi Gomora, pe care cerul nu va întârzia să le nimicească prin foc, aşa cum a mai făcut-o”. Prezicerea sumbră nu se adevereşte, mai ales când valsul triumfă şi devine o patimă a societăţii.
În secolul al XVIII-lea, ritmul valsului iese de pe scena de teatru şi ajunge în cafenele, grădini, restaurante şi berării. Iarna când nămeţii urcau până la fereastrele caselor, ninsoarea era spulberată de vânt pe bulevarde şi acoperea geamurile, Viena devenea oraşul de zahăr ca dintr-o poveste.
Serile, omul de rând îşi trăia viaţa la berărie. Negustori de cereale, hamali din port, căruţaşi, geambaşi, cheflii zdraveni, brutali şi zgomotoşi cu ale lor consoarte intrau în cârciumă, să bea bere neagră servită în halbe de porţelan cu guler de spumă deasă; mâncau cârnaţi trandafirii, iar, la desert, ştrudel cu mere. Muzicanţii vagabonzi cântau vals. Tot în berărie cântă prima dată Johann Strauss, cel care va duce faima valsului departe.
Valsau până picau grămadă…
Viena, oraşul valsului, este situat între cele două braţe ale Dunării, iar burghezii împrumutaseră din neastâmpărul fluviului, în saloanele lor pline de flecăreli duioase şi muzică, unde triumfa încă gingaşa ecoseză. Valsul dansat în berărie de omul de rând, declarat „vulg” de către nobilime, este adoptat treptat prin saloane. Victoria lui asupra menuetului leşinat echivala cu o mică revoluţie în moravurile vremii. Se născuse un ritual.
Senzualitatea austriacă nu dădea impresia de trivial în vremea jobenului şi a fracurilor, a rochiilor bufante şi foşnitoare. La curtea imperială, gavota, ecoseza, alemanda şi menuetul erau foarte agreate de arhiduci. Chiar după ce valsul a câştigat teren în saloanele aristocraţilor vremii, el are apărători, dar și opozanți.
Clericii au de ce să se înspăimânte; dansatorul de vals nu mai atingea perechea doar cu vârful degetelor înmănuşate, ca până atunci, ci trebuia să o cuprindă periculos în braţele sale şi să se rotească învolburat într-un cerc, minute în şir. Eleganţa şi graţia oricărui cuplu tăia respiraţia privitorilor. Valsul devine contagios şi la curtea imperială.
În 1826, poetul Eduard Bauernfeld nota în al său jurnal că oriunde se duce şi în orice casă intră, Schubert e silit să se instaleze la pian şi să cânte ore în şir valsuri. Noapte de noapte, toţi valsau până picau grămadă. Un medic vienez dă vina pe vals ca fiind cauza numeroaselor afecţiuni pulmonare.
Johann Strauss fiul rămâne “Regele valsului”
La Viena aveau loc mai multe baluri pe săptămână. Poliţia autorizează doar două, dar tentaţia era mare. În 1809, un ziar din Leipzig consemna: „patima dansului s-a transformat la Viena într-o adevărată obsesie”, autorul întrebându-se cum suportă lumea balurile zilnice “fără a se prăbuşi”. Tot atunci, englezul O’Kelly declara în presa vremii că vienezii “suferă de furia valsului, insuflată de un demon turbat care nu cunoaşte margini”.
Aristocratul îşi amaneta inelul sau ceasul ca să-şi poată cumpăra masca originală, să-şi poată plăti birja cu care ducea soţia, iubita sau fiica la bal, ca să valseze. Orchestra vieneză era compusă din vioară, lăută, fluier şi tobă. Muzicanţii ambulanţi cântau ziua, iar noaptea dormeau prin tufişurile din grădinile şi parcurile Vienei. Prin 1867, arhiducelui Leopold Ferdinand de Austria nu i-au ajuns balurile de la palat. Prin urmare, a organizat în piaţa oraşului o reprezentaţie de balet şi pantomimă. La marele spectacol se travesteşte în Phoebus, epatându-şi supuşii cu piruete graţioase.
Valsul devenise obsesesia societăţii vieneze, iar povestea lui a rămas asociată cu familia Strauss. Primele valsuri au fost compuse de către Franz Joseph Strauss tatăl, apoi fiul Johann a continuat să compună valsuri care dezgheţau inimile aristocraţiei.
Valsurile lui Strauss, în Hanul lui Manuc
În 1847, Strauss fiul ajunge la Bucureşti spre sfârşitul iernii, cu patru poştalioane trase de opt cai; aici descoperă muzica noastră lăutărească, a vechilor cobzari care cântau prin vechile grădini bucureştene. Îşi petrece plăcut serile în societatea “oamenilor de spirit”, cum îi numeşte, când îi scrie lui Reichmann, la Viena. Aceşti “oameni de spirit” erau mici burghezi ai vremii şi lăutari: Anton Pann şi Panaiot Enghiurliu.
Compune “Armonii din Valahia” opus 39, vals, un giuvaer sonor pe care-l prezintă pentru prima dată la Hanul Lui Manuc. Uniforma lui strălucitoare de capelmaistru al regimentului vienez de gardă civilă, cu tunică albastră, revere albe, fireturi de aur, pantaloni albi cu vipuşcă şi chivără bogat împănată, le impresionează pe boieroaicele noastre. “Gonise muzica turcească din societatea noastră”, scria Monitorul de Bucureşti după ce valsurile vieneze au fost dezvăluite bucureştenilor.
În 1848, Regele valsului se întoarce în Oraşul Bucuriei şi participă la revolta dinaintea revoluţiei; taie cu sabia tresa ambasadorului Vienei la Bucureşti. Pentru îndrăzneala sa, dă socoteală când se întoarce la Viena şi i se confiscă cântecele despre libertate.
În 1894, la 50 de ani de activitate artistică, Johann Strauss fiul prezintă “Valsul Imperial”. Serbările jubileului său au durat două săptămâni. Pe 4 iunie 1899, se stingea din viaţă. Arta lui a delectat şi bucurat o lume întreagă – de la cetățeanul de de rând, la duci şi împăraţi. Prin vals, gloria sa dăinuie peste secole şi rămâne emblema de nobleţe a oraşului muzicii, pe unde trece Dunărea albastră.
(Sursa: George Sbârcea, Când Dunărea era albastră; Opereta şi lunga ei poveste)
