Berlinale 2017 – Partea a doua
https://www.ziarulmetropolis.ro/berlinale-2017-partea-a-doua/

CORESPONDENŢĂ DE LA BERLIN Despre filmul maghiar câştigător al Ursului de Aur, „A Teströl és Lélekröl”/„On Body and Soul”, regizat de Ildikó Enyedi. Şi despre „The Dinner”, în regia Oren Moverman şi cu Richard Gere şi Steve Coogan – o dramă americană desfăşurată în jurul unei cine dintr-un restaurant simandicos.

Un articol de Mihai Cristea|28 Februarie 2017

Așa cum povesteam în prima parte, am reuşit să văd două filme din competiţie în ultima mea zi berlineză. The Dinner (regia: Oren Moverman) e o dramă americană desfășurată în jurul unei cine dintr-un restaurant simandicos, acel soi de restaurant unde micropreparatele vin la pachet cu un personaj capabil să turuie o prezentare de câteva minute despre ce se găsește în farfurie. Doi frați, unul din mediul academic (Steve Coogan), celălalt politician în plină campanie electorală (Richard Gere), împreună cu partenerele (interpretate de Laura Linney și Rebecca Hall), se reunesc după mult timp la cină pentru a rezolva o problemă provocată de progeniturile lor.

Ultima dată când am avut parte pe ecranul de cinema de ceva asemănător dramaturgic (filmul de față fiind o adaptare după un roman de Herman Koch) – două cupluri din înalta societate, pretins civilizate, care își dau gradat arama pe față – a fost Carnage, deși filmul lui Polanski avea o structură mai închegată, de desfășurare a acțiunii în timp real. Regizorul Oren Moverman apelează în cazul de față la o structură narativă non-lineară, cu multe flashback-uri și un stil vizual eclectic, neomogen, cu scopul de a contura psihologia personajelor și de a ridica tensiunea către confruntarea verbală ultimă, căci secretul reuniunii va fi dezvăluit abia spre final.

De exemplu, personajul interpretat de Steve Coogan (cel care fură prim planul de-a lungul filmului) e un profesor de istorie, mizantrop, cu un trecut marcat de afecțiuni psihice, resentimentar față de succesul fratelui, vituperant față de toți din jurul lui, dar laș în momentele cheie. În scene din trecutul tulburat, vertijul din cap are corespondent vizual un fel de trip-uri ce țin mai curând de videoclipurile rockului psihidelic. Fapta reprobabilă pentru care personajele s-au strâns la masă e introdusă în poveste ca fiind filmată amatoricește de un martor. În schimb, scenele de la cină, marcate în capitole corespunzătoare fiecărui fel de mâncare, sunt filmate fară briz-brizuri, cu camera pendulând lent peste toate cele patru personaje sau plan/contraplan.

Filmul a avut parte de cronici negative, printre cele mai proaste note între filmele din competiție, o primire critică asemănătoare cu ce a pățit Dolan anul trecut la Cannes cu drama lui despre o reuniune de familie. I-a fost reproșat lui The Dinner că stilul narativ fragmentat și vizual împrăștiat nu te angajează emoțional în poveste. E dreptul criticilor să îl demonteze cu argumentele lor și e dreptul meu ca simplu spectator să mă declar satisfăcut de această dată de ce mi s-a pus pe tavă (sic!). L-am perceput ca pe un film intens, cu o construcție justificată și am trecut curios pe lista de lecturi viitoare romanul omonim după care a fost făcut.

on body and soul

„A Teströl és Lélekröl”/„On Body and Soul”, în regia lui Ildikó Enyedi

Ultimul film văzut la Berlin a fost cel premiat cu Ursul de Aur, A Teströl és Lélekröl/ On Body and Soul regizat de Ildikó Enyedi, cineastă de care nu auzisem prea multe înainte de vizionare. A obținut Camera d’Or la Cannes cu filmul de debut My Twentieth Century – producție plasată de criticii din țara respectivă printre cele mai bune 12 filme maghiare din toate timpurile într-un sondaj intern – după care a intrat într-o recluziune artistică prelungită. Vizibil emoționată la urcarea pe scenă în timpul decernării premiului, miniona regizoare a declarat: „e un film care funcționează doar dacă te apropii de el cu o inimă generoasă”.

Mi-e foarte greu să scriu despre el fără să dezvălui ideea care generează povestea (totuși, toți antecomentatorii mei au făcut-o și se regăsește și în prezentarea oficială a filmului), așa că mai bine vă opriți aici din citit dacă vreți să fiți surprinși în timpul vizionării. Filmul pornește cu niște imagini desprinse parcă de pe canalul Animal Planet, un cerb și o căprioară într-o pădure încercând să se apropie unul de altul. Aceste imagini reapar periodic pe ecran în buclă, altfel narațiunea se concentrează pe activitatea mundană dintr-un abator din zilele noastre, raporturile zilnice dintre angajați și o domnișoară, inspector al calității, în vizită de lucru pe acolo. O anchetă judiciară în legătură cu nereguli privind normele de hrănire a animalelor prilejuiește trecerea fiecărui angajat pe la psihologul-anchetator.

Aflăm cu ocazia asta că directorul abatorului și domnișoara inspector împărtășesc același vis reprezentat de imaginile cu animalele prin pădure, ce nu se lipeau cu restul acțiunii. Pornit de la o premisă atât de abracadabrantă, ce necesită o doză mare de suspendare a neîncrederii din partea spectatorului, filmul păstrează picioarele pe pământ, virând de la extrasenzorial la un soi de senzualitate maladivă între cei doi. Povestea este pusă pe tablou prin detalii antagonice: o scenă-șoc de măcelărire în abator (mi-a adus aminte de Fassbinder – In a Year with 13 Moons) vine în contrast cu atitudinea rece a protagonistei, ce dovedește exces de zel în evaluarea parametrilor de calitate a cărnii. Infirmitatea emoțională apropiată de autism a ei (obstacol ce încearcă să-l depășească de una singură prin muzică sau prin gesturi borderline, filmul alternând secvențele sensibile cu cele de groază) versus infirmitatea lui fizică. Lipsa de contact fizic în ceea ce o privește și activitatea carnală aleatoare în ceea ce îl privește.

Observarea protagoniștilor prin reflexiile geamurilor stropite, ca un fel de realitate difuză, ca semnal că ambiguitatea face parte din senzualitate. Pe mine filmul m-a convins, dar e o propunere care va diviza foarte tare publicul, iar regizoarea merită apreciată pentru riscurile pe care și le-a asumat spunând o poveste de felul ăsta.

Închei cu o constatare: am văzut două filme unul după altul cu protagoniști ce ies într-un fel sau altul din limitele psihice general acceptate de societate. Încă n-am văzut Ana, mon amour, dar am înțeles că și acolo e vorba de o poveste amour fou, cu treceri dese pe la psihoterapeut, spusă tot din fragmente ce nu mențin succesiunea temporală. Astfel, remarca glumeață a prietenei începe să capete sens: „Auzi, dar aici la festival li s-a dat o temă?”

 

Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.

 

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/01
/19

Aflat la cea de-a 5-a ediție, Oscar Weekend aduce la Cinema Elvire Popesco cele mai titrate filme ale anului 2018, propuse sau aflate în cursa pentru Oscarul la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”.

09
/01
/19

Folosirea tot mai numeroaselor servicii de streaming pare să înlocuiască încet dar sigur mersul la cinema. O platformă ca Netflix a devenit cunoscută în special pentru seriale. Însă există câteva site-uri unde cinefilii pot să vadă filme de artă, vechi sau noi, la un preţ accesibil.

07
/01
/19

Filmele biografice „Green Book” şi „Bohemian Rhapsody” şi drama „Roma” au fost marile câştigătoare la cea de-a 76-a ediţie a galei Globurilor de Aur, care a avut loc duminică seară la Los Angeles.

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

28
/12
/18

OPINIE Scris și regizat de Alfonso Cuarón, „Roma”va rămâne foarte probabil în istorie ca filmul despre care s-a discutat și s-a scris cel mai mult în 2018. Și asta chiar înainte de premiera mondială la Festivalul de la Veneția, unde a obținut, fără rezerve, Leul de Aur.

21
/12
/18

Primul week-end din 2019 aduce pe marile ecrane din România o nouă producție Columbia Pictures: “Holmes & Watson” – o comedie de aventuri, probabil cel mai amuzant film de până acum despre celebrul detectiv și asistentul său. Cei nerăbdători îl vor putea urmări, în avanpremieră, încă din 28 decembrie 2018.

20
/12
/18

Jason Momoa aduce pacea între lumea de la suprafaţă şi regatul celor şapte mări în ,,Aquaman”, alături de Amber Heard, Willem Dafoe, Nicole Kidman şi Dolph Lungdren, într-un un nou film din seria universului DC, care va putea fi vizionat de vineri, 21 decembrie, în 3D, IMAX 3D, Dolby Atmos şi 4DX.  

20
/12
/18

Ce merită să păstreze memoria cinefilă și istoria cinema-ului din anul 2018? Am făcut o listă, inevitabil subiectivă, a celor mai ambițioase și mai reușite filme văzute în acest an. Filme de mari autori: de la Lars von Trier, Alfonso Cuarón sau Steven Spielberg, până la Chang-dong Lee sau Hirokazu Koreeda.

20
/12
/18

Trofeul NexT 2018 a revenit scurtmetrajului Hector Malot: Ultima zi din an, regizat de Jacqueline Lentzou, în timp ce Premiul „Cristian Nemescu” pentru Cea mai bună regie a mers către regizorul Diogo Baldaia, pentru filmul Miraj, fraților.

19
/12
/18

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care și-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiției), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambițios, deopotrivă amuzant, grav și inconfortabil.

18
/12
/18

"Cred că fericirea este supraestimată. Să fii satisfăcut, împăcat cu tine, sunt ţeluri în viaţă mult mai realiste decât visatul la fericire." - Brad Pitt

Page 1 of 22612345...102030...Last »