Berlinale 2017 – Prima parte
https://www.ziarulmetropolis.ro/berlinale-2017-prima-parte/

CORESPONDENȚĂ DE LA BERLIN Despre cât de greu se obţin biletele la proiecţiile din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Despre filmul care a deschis ediţia din acest an – „Django”, povestea celebrului chitarist de jazz Django Reihardt. Şi despre o dramă japoneză plină de sensibilitate şi candoare.

Un articol de Mihai Cristea|27 februarie 2017

Festivalurile de film ar trebui toate ținute în locuri urâte, astfel încât oferta din cinematograf să nu aibă concurență în afara lui. Departe de mine gândul că Berlinul s-ar încadra la așa ceva, deci butada de mai sus impune un corolar: festivalurile de film își cresc miza pe o vreme mizerabilă.

Într-un astfel de context, pe un ger de-ți crapă buza (la propriu!), am luat parte la Berlinală pentru a treia oară ca spectator. Postură oarecum ingrată, punctată corespunzător și de Anke Engelke, gazda ceremoniei de deschidere a festivalului, un echivalent al prezentatorului-comediant de la Oscar, cu miștouri în dotare și pentru cei aflați în sală, și pentru telespectatorii de acasă. Clișeul spune că cea mai scurtă carte din lume se numește O jumătate de mileniu de umor nemțesc și totuși, eu am reușit să zâmbesc sarcastic când doamna ne-a urat de pe scenă: „Bine ați venit la cea de-a 67-a Berlinală și să aveți parte de filme minunate, cu condiția să știți pe cineva care știe pe cineva care știe pe cineva care are un bilet!”

Sistemul de vânzare de la Berlinală este peste puterea mea de raționament: lotul de bilete pus online se evaporă la primul refresh al browser-ului; la casele de bilete sunt cozi semnificative pentru proiecțiile de peste 3 sau 4 zile și cozi separate pentru proiecțiile din aceeași zi; cozi de sute de metri la intrarea în clădire și altele la intrarea în sală. Timpul necesar vizionării unui film se dublează cu timpul investit în achiziționarea de bilet. Așa că însuși directorul artistic al Berlinalei, Dieter Kosslick, a fost luat în balon de zglobia prezentatoare la ceremonia de deschidere: „Herr Direktor, spuneți-ne secretul vieții: când ați cumpărat ultima dată un bilet la cinema?”

berlinale 2017

Un alt vector de discuție la inaugurare (transmisie văzută de mine pe ecranul de la Friedrichstadt Palast, cu un decalaj de o oră față de desfășurarea reală și la pachet cu filmul de deschidere) a fost alarmarea generală față de situația politică nedorită. A fost evidentă agenda politică sub care a început festivalul, de la remarci în cheie comică pentru popor („Ați venit aici pentru festival? Sau cineva nu vă lasă să vă întoarceți la voi în țară?” sau cu referire la povestea din Toni Erdmann – în timp ce era interpelată actrița principală – „E despre un bătrân cu o frizură ciudată ce are o relație tumultoasă cu propria fiică, exact ce apreciază America în acest moment”) la limbajul diplomatic (primarul Berlinului și doamna ministru al Culturii au amintit în discursurile lor despre ce a însemnat ca un oraș să trăiască înconjurat de ziduri și eforturile istorice depuse ca zidurile să fie dărâmate).

După terminarea transmisiunii înregistrate, am avut surpriza ca echipa filmului de deschidere (Django) și directorul Berlinalei să urce pe scenă pentru o scurtă introducere. Ultimul la microfon a fost Reda Kateb, actorul principal din film, cu declarația: „Țiganii fac parte de cele mai multe ori dintr-o poveste de la marginea societății, dar în acest film ei sunt în centrul poveștii. Și noi suntem bucuroși și onorați să venim cu o astfel de poveste în Germania, o țară care a primit refugiați într-un mod generos, ca un exemplu de civilizație”.

berlinale 2017 - 2

Idealurile umaniste admirabile nu produc automat cinema memorabil. Biopicul de față cuprinde acea felie zbuciumată din viața lui Django Reihardt – chitarist parizian de jazz de origine romă – din timpul celui de-al doilea război mondial din Franța ocupată de naziști. Urmărim evoluția lui Django de la stadiul de artist adulat, un adevărat star al momentului, la cel de fugar, refugiat. Ni se sugerează la începutul filmului un fel de complicitate tacită cu regimul: Django se amăgește cu argumentul că fiind artist pe scenă nu are de-a face cu politica, încasează onorarii substanțiale din concerte și duce o viață personală boemă; naziștii îl folosesc din când în când ca instrument de distracție rafinată la petrecerile lor, plecând ochii la originea rasială a muzicianului. Un refuz de turneu în Germania și contactul cu membrii propriei sale comunități îi trezește conștiința: află de lagărele de concentrare, este la rîndul lui decăzut material, evacuat, prigonit, până ajunge să treacă de unul singur munții în Elveția.

În ciuda turului de forță al actorului principal, mie mi s-a părut un film cu un scenariu schematic, o regie fără personalitate (Etienne Comar, debutant ca regizor, a mai lucrat ca producător pentru Zulawski și Pialat și ca scenarist pentru Xavier Beauvois și Maïwenn), o producție ce pare tributară mai curând să servească actualului context global decât să evoce memoria unui artist de excepție într-un mod mai nuanțat.

Filmul văzut în a doua zi a spălat sentimentul suboptim lăsat la deschidere. O producție japoneză din secțiunea Panorama, Close-knit (regizoare Naoko Ogigami), la care ar merita închiși cu forța în sala de cinema toți membrii Coaliției pentru o familie normală.

O dramă de familie tratată cu sensibilitate și candoare, un fel de Koreeda cu transsexuali. Stiu că e mai greu de imaginat așa ceva, dar fix în zona aia stilistică m-a dus gândul. Pe scurt: o fetiță, Tomo, abandonată în propriul apartament de mama neglijentă, e preluată de unchiul responsabil și dusă acasă la el, unde acesta e într-o relație casnic-armonioasă cu un transsexual. Fetița e repede adoptată și exemplar tratată în familie de mama surogat, un om care încearcă să își exorcizeze propriile traume legate de identitatea sa sexuală. Titlul filmului, banala activitate casnică a tricotatului, are dublu sens în film: de legătură strânsă și de activitate terapeutică. Un alt subplot al filmului îl implică pe prietenul de joacă al lui Tomo (crescut la rândul lui de o mamă singură), un băiețel care își descoperă sexualitatea minoritară cu consecințe psihice devastatoare.

Astfel de subiecte par voyeristice când le pui pe hârtie, dar meritul regizoarei e că știe să le trateze în același timp cu tact și imaginație, apelând la simboluri în dauna explicitării, la jump-cuts în secvențele cele mai negre emoțional (și avem parte de momente îmbibate în depresie și melancolie), la explozii de culori și gusturi când atmosfera e exuberantă (Ogigami o întrece pe Kawase la cantitatea de mâncare expusă într-un film). E o regizoare care m-a încântat și sper sa îi recuperez filmele mai vechi în viitorul apropiat.

Ieșit fericit de la acest film japonez, m-am așezat la coadă sperând la un bilet la filmul The Dinner din competiție. În timp ce coada mea nu înainta deloc timp de zeci de minute bune, lumea trecea en fanfare pe lângă mine cumpărând bilete la un film maghiar cu titlul On Body and Soul. Scârbit de situație, mi-am văzut de drum în seara aia, amânându-mi norocul pentru ziua următoare (ultima la Berlin pentru mine), când am reușit să intru la ambele filme: The Dinner și On Body and Soul, viitorul câștigător al Ursului de Aur. Dar despre asta, vorba Teleenciclopediei, vom povesti în episodul următor.

Mihai Cristea este un colaborator ocazional al blogului de cinema cinesseur.blogspot.com, unde publică relatări de la marile festivaluri de film.

Credit foto: Mihai Cristea

18
/01
/24

CRONICĂ DE FILM Bizară, dar şi simptomatică decizia realizatorilor filmului "Klaus & Barroso" de a semna cu "regie colectivă", nenumită. Asta ar putea sugera că toţi cei trei scenarişti - Adrian Nicolae, Cosmin "Micutzu" Nedelcu şi Bogdan Theodor Olteanu -, dintre care primii doi sunt şi actori în roluri centrale, s-au ocupat de regie.

17
/01
/24

Din 16 ianuarie, filmul Klaus & Barroso, cu Cosmin „Micutzu” Nedelcu și Adrian Nicolae rulează în cinematografele din toată țara, distribuită de Forum Film. În Republica Moldova filmul va rula din 18 ianuarie, pe ecranele Cineplex.

16
/01
/24

16 ianuarie, 2024 - Cea de-a 18-a ediție a Premiilor Gopo, evenimentul anual care sărbătorește și recompensează realizările cinematografiei românești, va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale” din București.

16
/01
/24

Asteroid City, cel mai recent film al lui Wes Anderson, în care joacă Jason Schwartzman (The French Dispatch, The Grand Budapest Hotel), Scarlett Johansson (Black Widow, Jojo Rabbit) și Tom Hanks (Elvis, News of the World), va fi disponibil pentru vizionare în exclusivitate pe SkyShowtime începând din 20 ianuarie.

16
/01
/24

Seria ISTORII se va desfășura în perioada 15 - 30 ianuarie la Cinema ARTA, pe strada Universității nr. 3. Publicul are șansa să descopere în această perioadă, în fiecare zi de marți, o selecție de filme (scurtmetraje sau lungmetraje) curatoriate pentru a deschide conversații despre modul în care istoria este construită și transmisă cu ajutorul limbajului, imaginilor, semnelor și conceptelor.

09
/01
/24

CARTEA DE CINEMA Neaşteptată apariţie acest “Desene mişcătoare. Dialoguri despre critică şi cinema”, pe care criticul de film Andrei Gorzo şi criticul literar Mihai Iovănel - prieteni şi colegi de generaţie şi de idei - l-au scos la finalul lui 2023 la Editura Polirom.

05
/01
/24

Rebel Moon este un adevărat eveniment în universul producțiilor SF și de fantezie și rodul unor eforturi de decenii. În plus, lungmetrajul poartă semnătura lui Zack Snyder, cineastul din spatele filmelor 300 - Eroii de la Termopile, Man of Steel: Eroul și Armata celor morți.

04
/01
/24

Anul 2024 se anunţă unul bogat în filme româneşti de autor, fie ele de ficţiune, documentare sau hibride. V-am pregătit, în exclusivitate, o listă cu cele mai aşteptate titluri, care cuprinde noi filme de regizori consacraţi precum Andrei Ujică, Radu Jude, Cristi Puiu, Stere Gulea, Eugen Jebeleanu, Adrian Sitaru, Tudor Giurgiu sau Emanuel Pârvu, precum şi câteva debuturi foarte promiţătoare.

29
/12
/23

Se anunţă o lună ianuarie bogată în filme pentru care merită să te deplasezi la cinema, inclusiv la multiplexuri. Distribuitorii - mari sau mici - scot o parte din artileria grea chiar de la începutul anului. Ţi-am făcut o listă cu opt titluri de neratat.