Bianca joacă la Teatrul Metropolis în excelentul spectacol „O zi de vară”, adaptare după Sławomir Mrożek. A ajuns în teatru după un ocol pe la Academia de Studii Economice.
Un articol de Andrei Crăciun|18 februarie 2019
Însă povestea e și mai veche: mama Biancăi Cuculici e medic, iar printre pacienți i-a avut pe Gheorghe Dinică și Șerban Ionescu. Maeștrii au fost cei care au luat-o de mână pe Bianca și au dus-o la teatru, deschizându-i inima către un univers magic. Când era și mai mică, Bianca voia să se facă Schumacher din Formula 1.
Drum. Bianca Cuculici, actriță. De unde vine Bianca și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?
Născută și crescută în București. Mă îndrept spre un viitor deloc previzibil,dar înarmată cu mari speranțe. Absolventă a Academiei de Studii Economice din București și reprofilată, patru ani mai târziu, către actorie. În naivitatea mea de atunci am crezut că au fost niște ani irosiți din viață, dar treptat mi-am dat seama că într-adevăr nu aș fi putut face asta mai devreme, cel puțin nu înainte de a parcurge o anumită bucată de viață. A venit la momentul potrivit, la fel ca toate lucrurile,de altfel. Când eram mică, eram agățată în mod constant de mama. În felul acesta, i-am întâlnit aproape toți pacienții. Într-o zi, a intrat în cabinet un om, pe numele lui Gheorghe Dinică. Folosesc cuvântul om investind în el cel mai frumos compliment. Nu țin minte cât știam despre el sau dacă știam ceva. Cert este că omul acesta m-a fascinat. Îmi venea să plâng de bucurie de fiecare dată când îl vedeam pe Gheorghe Dinică. Începând din acel moment, ori de câte ori știam că trebuie să vină, îmi făceam apariția la cabinet. Ulterior, la lista mea de cunoștințe s-a adăugat și Șerban Ionescu. Eram deja populară, făceam parte din “înalta clasă” bucureșteană. Uite așa am ajuns să fiu luată de mânuță de cei doi, pășind în teatru prin zona interzisă muritorilor, și anume pe la intrarea actorilor, vizitând cabinele și, în cele din urmă, în sala de spectacol. Nu știu ce îmi plăcea mai mult: spectacolul pe care îl vedeam sau sentimentul de a împărtăși un pic din lumea lor. Cred că la momentul respectiv a fost combinația perfectă. Cert este că mi-a cam rămas inima acolo și după multe încercări și devieri de traseu,tot acolo am ajuns.
Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în și ce urmează în această primăvară/vară? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Bianca apetitul odată deschis după citirea interviului?
Joc în spectacolul „O zi de vară”, adaptare de Emanuel Pârvu după Sławomir Mrożek, la Teatrul Metropolis. Un proiect care a reprezentat un cumul de întâlniri benefice, întâlniri cu niște oameni foarte dragi atât mie, cât și colegilor mei: Denis Hanganu, Alexandru Cătănoiu, Carla Mihai. A fost inițiat de domnul profesor George Ivașcu, preluat mai târziu de Emanuel Pârvu, iar pe drum ni s-a alăturat domnul profesor Adrian Titieni, un om minunat pe care avusesem norocul să îl am ca profesor în anii de licență. Când faci un proiect cu drag cred că se simte și cred că rămâne o energie pozitivă care își pune amprenta pe spectacol. Mai joc și în spectacolul „O noapte furtunoasă”, regizat de Florin Liță, la Teatrul Arte dell’Anima, spectacol făcut încă din timpul facultății împreună cu o echipă de colegi talentați.
În momentul de față, am anumite proiecte pe care îmi doresc foarte mult să le fac, dar care încă stau sub semnul întrebării. Când va fi cazul, promit că le voi face simțită apariția.
Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?
Cu dorința de a face film stăm foarte bine, atât național cât și internațional, cu practica mai puțin înspre deloc. Dar aștept cu mare entuziasm și sunt sigură că vor veni la momentul potrivit.
Țara. Ce relație are Bianca Cuculici cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României?
Ca structură, mă atașez foarte repede și îmi este greu să tai legăturile sau să mă gândesc să renunț definitiv la ceva ce este parte din mine. Întorc capul și după ce mă despart de un loc în care am stat câteva ore, darămite de țara mea. Nu exclud varianta de a pleca pentru o scurtă perioadă, chiar îmi doresc să am și experiențe de genul acesta, dar știu că m-aș întoarce tot aici. E o legătură care cred eu că îmi face bine. Nu știu care va fi viitorul României și nu îmi place să mă pronunț în privințe pe care nu le stăpânesc. Mai ales că lucrul acesta a devenit aproape un sport național. Pot doar să cred într-un viitor mai bun, prin efortul nostru, al tuturor.
Nu mă pasionează politica, deși mulți m-ar condamna și ar spune că este o greșeală. Poate chiar așa este. De votat am votat mereu, am și protestat, dar cred mai mult în schimbarea pe care o produce fiecare individ care alege să-și facă treaba bine acolo unde îi este locul, decât în forța de schimbare a unui protest.
Idoli. Are Bianca idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Când eram mică, voiam sa fiu ca Schumacher. Unul din cele mai fericite momente din copilăria mea era duminică dimineață când mă uitam cu tata la Formula 1.
De la el am moștenit pasiunea asta. În plus, ori de câte ori avea ocazia mă plimba prin oraș, conducând în stilu-i caracteristic. Un fel de reproducere a ceea ce vedeam la televizor. Deci nu știu sigur dacă idolul meu era Schumacher sau tata.
Cert este că în momentul de față mi se pare un cuvânt mult prea mare ca să mai cred în el. Și nu cred că face bine, cred că limitează pe mai multe planuri. Deși nevoia de a avea idoli este o nevoie pe care o avem cu toții. Sunt mulți oameni pe care îi admir, atât profesional cât și uman. Iar când aceste două planuri se întâlnesc devine ceva mai mult decât admirație și abia atunci începe să conteze cu adevărat. Mereu am admirat oamenii care manifestă empatie față de ceilalți, oamenii care știu să fie oameni. Și să fii om e mare lucru. Nu am cum să nu admir asta.
Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.
Sunt mulți tineri talentați și motivați dar, în afara colegilor precizați mai sus, numele celor cu care am lucrat cel mai mult îmi vin acum în minte: Oana Predescu, Codrin Boldea, Voicu Aaniței, Ana Crețu, Alexandru Banciu, Ștefan Mohor, Rusalina Bona, Tiberiu Hârșan.
