„Birds of Passage”. Un film impunător ★★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/birds-of-passage-un-film-impunator/

CRONICĂ DE FILM Prezentat recent în cadrul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, după premiera de la Cannes, „Birds of Passage” (2018), al cuplului columbian Ciro Guerra şi Cristina Gallego, s-ar putea să rămână drept unul din cele mai ambiţioase filme ale acestui an.

Un articol de Ionuţ Mareş|20 iunie 2018

Cu primele trei filme, „Wandering Shadows” (2004), „The Wind Journeys” (2009) și „Embrace of the Serpent” (2015, nominalizat inclusiv la un Oscar), Ciro Guerra a devenit cel mai influent și cel mai cunoscut reprezentant al unui nou cinema columbian.

Cel de-al patrulea lungmetraj, „Birds of Passage”, care îi consolidează statutul de mare autor al momentului, este realizat împreună cu soția sa, Cristina Gallego, producătoare de cursă lungă a filmelor sale, și a avut premiera mondială în acest an în cadrul curajoasei secțiuni Quinzaine des réalisateurs a Festivalului de la Cannes.

Ciro Guerra își continuă demersul cu ambiții antropologice de a investiga, prin ficțiune, viața, istoria și legendele diferitelor triburi de indigeni din țara sa, manifestat în special în „Embrace of the Serpent”, care trata relația dintre un șaman amazonian și doi oameni de știință într-o căutare îndelungată a unei plante sacre cu proprietăți vindecătoare.

Cei doi regizori renunță la alb-negrul elegant și impozant din precedentul film și folosesc de această dată o cromatică puternică pentru a reda cât mai seducător felul de a se îmbrăca al etnicilor nativi wayuu din rândul cărora fac parte protagonistul și familia sa, cât și moda anilor `60-`80, perioada în care este plasată povestea.

Bazat pe un scenariu de Maria Camila Arias și Jacques Toulemonde Vidal, a cărui acțiune se desfășoară aproape exclusiv într-o zonă deșertică, departe de orașe, filmul urmărește ascensiunea și decăderea unui bărbat care, dintr-un simplu țăran și muncitor, devine un adevărat lord al drogurilor, pe fondul exploziei vânzărilor de marijuana spre cumpărători din SUA. Prima parte, cu ritualul întâlnirii protagonistului cu viitoarea sa soție, amintește chiar de „Tabu”, capodopera din 1931 la care și-au adus contribuția F.W. Murnau. și Robert J. Flaherty.

Deși scheletul narativ ar putea trimite spre un film cu gangsteri, confruntările, unele sângeroase, sunt tratate cât mai antispectacular și dedramatizat posibil: planurile medii, prim-planurile și cadrele fixe pe care se susține filmul nu îndeamnă deloc la glorificarea faptelor violente (rămase de multe ori în afara cadrului sau tăiate prin elipse), văzute mai mult ca semnele unui cotidian banal și ale unui destin care își urmează implacabil cursul, și nici la efuziuni sentimentale.

Abordarea celor doi regizori este una rece, detașată, care simulează o tratare observațională, non-senzaționalistă: în cadre picturale atent compuse, camera întârzie pe chipurile personajelor, de la cele centrale la cele secundare, multe fiind jucate chiar de băștinași care vorbesc limba wayuu (de aici și latura antropologică).

Însă cea mai importantă miză a filmului pare să fie redarea ciocnirii colosale dintre o tradiție ancestrală, în care cererea în căsătorie se face după un ritual strict, iar zestrea constă în zeci de capre și vaci, și o modernitate care aici înseamnă acces la arme, mașini, case luxoase, toate obținute din banii pe vânzarea de droguri.

Prin această confruntare (a cărei tratare nu are însă nimic patetic – băștinașii nu doar că îmbrățișează fără regrete traficul de droguri, dar fac din asta sursa lor de trai), Guerra și Gallego reflectă de fapt transformările mai mari nu doar din societatea columbiană, dar din întreaga Americă Latină în relația cu SUA în a doua jumătate a secolului trecut. Tragedia unui continent: trafic de droguri, războaie mortale între grupări. Filmul sugerează inclusiv avântul culturii hippie: primii cumpărători de droguri sunt tineri americani veniți în Columbia să promoveze cauza anti-comunistă, timp în care petrec goi pe plajă, fumând iarbă.

Guerra și Gallego folosesc din abundență elipsele, iar filmul acoperă o perioadă de circa două decenii. Scurgerea timpului se vede cel mai bine în felul în care se schimbă moda (deopotrivă vestimentară și auto) și stilul de viață al protagonistului și al familiei sale: ei trec de la cocioabe la locuințe impunătoare (demne de visele lor de mărire), implantate în pustietatea deșertului. Palate care însă nu mai pot fi fortărețe protectoare atunci când se declanșează furia răzbunătoare a unei bande rivale.

Ceea ce nu se schimbă însă pare a fi dorința eternă omului de înavuțire, care transformă iubirea sinceră și liniștea familială – și, odată cu ele, o întreagă tradiție – în tragedie, indiferent de cultură sau de perioadă istorică. Este marea lecție pe care o reafirmă, fără a judeca și fără a cădea în exotism, acest film de o forță și de o coerență estetică impresionante.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.

04
/11
/21

Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.

01
/11
/21

CRONICĂ DE FILM În „A Hero” (2021), noul său lungmetraj, câştigător ex-aequo al Grand Prix la Cannes, regizorul iranian Asghar Farhadi îşi recâştigă inspiraţia creatoare care l-a consacrat printre marii autori de cinema contemporani.

31
/10
/21

Nu se poate spune că regizorul Gaspar Noé a avut vreodată o viziune luminoasă asupra vieţii. Dimpotrivă – cinema-ul său s-a inspirat întotdeauna din cele mai tulburătoare pulsiuni umane, pe care le-a transformat într-un combustibil extrem de inflamabil. Însă „Vortex”, prezentat anul acesta la Cannes în afara competiţiei, este probabil cel mai întunecat film al său, oricât de ciudat ar suna asta.

30
/10
/21

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi de la „Les Films de Cannes a Bucarest” două titluri din Rusia, ambele incluse în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei din acest an a evenimentului de pe Croazetă - „Unclenching the Fists”, de Kira Kovalenko, şi House Arest”, de Aleksei Gherman Jr.

29
/10
/21

CRONICĂ DE FILM În a doua parte a relatărilor despre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest” vă propunem să descoperiţi filmul câştigător al Premiului Juriului pe Croazetă, fascinantul „Memoria” al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.