Biserica Sf. Dumitru de Jurământ şi vecinătăţile ei
https://www.ziarulmetropolis.ro/biserica-sf-dumitru-de-juramant-si-vecinatatile-ei/

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

Un articol de Georgeta Filitti|16 Iulie 2016

În Centrul vechi, în spatele Muzeului Naţional de Istorie, se întindea, din sec. XVI, mahalaua Bălăcenilor. Stăpânii locului, înrudiţi cu vodă Şerban Cantacuzino, i-au fost vrăjmaşi lui Constantin Brâncoveanu. După lupta de la Zărneşti (1688), când Bălăcenii l-au trădat, straşnicul domnitor le-a dărâmat biserica şi locul s-a părăginit.

Mai mult, obiceiul pământului cerea ca pământurile confiscate pentru trădare să fie dăruite de vodă ori vândute. Aşa s-a întâmplat şi aici unde boiernaşi, negustori braşoveni, călugări, meşteri, „muieri” ajung să se învecineze şi… să se judece. Avocat („vechil”, în termenii vremii) al unora dintre ei, pe la 1786, era Riga Velestinul, cu casă peste drum de actuala biserică. Acesta a fost o vreme secretar domnesc, a întocmit o hartă a Ţării Româneşti şi i se datorează un întreg program revoluţionar de eliberare a Balcanilor de sub jugul turcesc. Figură emblematică a Greciei, el şi-a desfăşurat activitatea creatoare, ca şi alţi conaţionali, pe pământ românesc.

Episcopul de Buzău, Costandie, cu case în această mahala, decide, pe la 1815, să clădească o nouă biserică. I-a dat hramul Sf. Dumitru. Curând, cei care aveau de încheiat afaceri, contracte veneau aici jurând pe Brâul Maicii Domnului că vor respecta întocmai înţelegerea. De aici şi numele sub care a fost cunoscută până la sfârşitul sec. XIX. Vecinătatea Poştei (ridicată la 1898) a făcut ca, prin contaminare toponimică, să i se spună Sf. Dumitru Poştă.

De la început, lăcaşul a fost martorul unor evenimente memorabile din viaţa oraşului. În timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, aici au fost aduse, de la Mitropolie, moaştele Sf. Dumitru, ocrotitorul Bucureştiului. De peste drum de biserică, pe locul actual al Universităţii Ecologice, a izbucnit, din joaca unui copil zănatic, incendiul din martie 1847 care a pârjolit o treime din capitală. Lăcaşul a fost şi el afectat. Apoi schimbările şi vânzările de parcele din preajmă (pentru patru metri pătraţi o femeie amarnică s-a judecat timp de 12 ani), neînţelegerile între episcopii de Buzău şi Râmnic, închirierea păguboasă a unor proprietăţi din preajmă aduseseră biserica, după Primul Război Mondial, în pragul demolării.

Mitropolitul Tit Simedrea şi un urmaş al ctitorului Costandie, istoricul şi diplomatul I.C.Filitti (al cărui nume îl poartă strada ce coboară  de la biserică spre Calea Victoriei) au reuşit s-o salveze, restaurând-o, în 1931, în forma paladină iniţială.

În 1990, în chip necugetat, casa dr. Silvestru Filitti, fratele ctitorului, ridicată la 1827, a foat dărâmată ca să facă loc unei parcări. La fel de neinspirată a fost scoaterea  bătrânelor pietre pe care păşiseră sute şi sute de enoriaşi şi înlocuirea lor cu banale plăci de gresie. La un moment dat, un hoţ păgubos a furat câteva odoare din biserică (între care racliţa cu moaştele Sf. Nicanor, aduse din Epir) şi s-a dus să le vândă bisericii Domniţa Bălaşa. Din fericire, prim epitrop acolo era dr. C. Bălăceanu Stolnici, urmaş al ctitorilor primului lăcaş; el a limpezit lucrurile şi odoarele s-au întors acasă.

Astăzi biserica se află într-un proces complex de restaurare şi chezăşia reuşitei stă în devotamentul exemplar al parohului, cadru universitar, părintele Mihai.

Biserica Sf. Dumitru din Centrul vechi al Bucureştiului este un exemplu de zidire, distrugere şi refacere perpetuă ce defineşte atâtea din monumentele noastre. Nu rămâne decât să aflaţi istoria fiecăruia prin drumuri de iniţiere în tainele capitalei.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123