Biserica Sf. Dumitru de Jurământ şi vecinătăţile ei
https://www.ziarulmetropolis.ro/biserica-sf-dumitru-de-juramant-si-vecinatatile-ei/

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

Un articol de Georgeta Filitti|16 iulie 2016

În Centrul vechi, în spatele Muzeului Naţional de Istorie, se întindea, din sec. XVI, mahalaua Bălăcenilor. Stăpânii locului, înrudiţi cu vodă Şerban Cantacuzino, i-au fost vrăjmaşi lui Constantin Brâncoveanu. După lupta de la Zărneşti (1688), când Bălăcenii l-au trădat, straşnicul domnitor le-a dărâmat biserica şi locul s-a părăginit.

Mai mult, obiceiul pământului cerea ca pământurile confiscate pentru trădare să fie dăruite de vodă ori vândute. Aşa s-a întâmplat şi aici unde boiernaşi, negustori braşoveni, călugări, meşteri, „muieri” ajung să se învecineze şi… să se judece. Avocat („vechil”, în termenii vremii) al unora dintre ei, pe la 1786, era Riga Velestinul, cu casă peste drum de actuala biserică. Acesta a fost o vreme secretar domnesc, a întocmit o hartă a Ţării Româneşti şi i se datorează un întreg program revoluţionar de eliberare a Balcanilor de sub jugul turcesc. Figură emblematică a Greciei, el şi-a desfăşurat activitatea creatoare, ca şi alţi conaţionali, pe pământ românesc.

Episcopul de Buzău, Costandie, cu case în această mahala, decide, pe la 1815, să clădească o nouă biserică. I-a dat hramul Sf. Dumitru. Curând, cei care aveau de încheiat afaceri, contracte veneau aici jurând pe Brâul Maicii Domnului că vor respecta întocmai înţelegerea. De aici şi numele sub care a fost cunoscută până la sfârşitul sec. XIX. Vecinătatea Poştei (ridicată la 1898) a făcut ca, prin contaminare toponimică, să i se spună Sf. Dumitru Poştă.

De la început, lăcaşul a fost martorul unor evenimente memorabile din viaţa oraşului. În timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, aici au fost aduse, de la Mitropolie, moaştele Sf. Dumitru, ocrotitorul Bucureştiului. De peste drum de biserică, pe locul actual al Universităţii Ecologice, a izbucnit, din joaca unui copil zănatic, incendiul din martie 1847 care a pârjolit o treime din capitală. Lăcaşul a fost şi el afectat. Apoi schimbările şi vânzările de parcele din preajmă (pentru patru metri pătraţi o femeie amarnică s-a judecat timp de 12 ani), neînţelegerile între episcopii de Buzău şi Râmnic, închirierea păguboasă a unor proprietăţi din preajmă aduseseră biserica, după Primul Război Mondial, în pragul demolării.

Mitropolitul Tit Simedrea şi un urmaş al ctitorului Costandie, istoricul şi diplomatul I.C.Filitti (al cărui nume îl poartă strada ce coboară  de la biserică spre Calea Victoriei) au reuşit s-o salveze, restaurând-o, în 1931, în forma paladină iniţială.

În 1990, în chip necugetat, casa dr. Silvestru Filitti, fratele ctitorului, ridicată la 1827, a foat dărâmată ca să facă loc unei parcări. La fel de neinspirată a fost scoaterea  bătrânelor pietre pe care păşiseră sute şi sute de enoriaşi şi înlocuirea lor cu banale plăci de gresie. La un moment dat, un hoţ păgubos a furat câteva odoare din biserică (între care racliţa cu moaştele Sf. Nicanor, aduse din Epir) şi s-a dus să le vândă bisericii Domniţa Bălaşa. Din fericire, prim epitrop acolo era dr. C. Bălăceanu Stolnici, urmaş al ctitorilor primului lăcaş; el a limpezit lucrurile şi odoarele s-au întors acasă.

Astăzi biserica se află într-un proces complex de restaurare şi chezăşia reuşitei stă în devotamentul exemplar al parohului, cadru universitar, părintele Mihai.

Biserica Sf. Dumitru din Centrul vechi al Bucureştiului este un exemplu de zidire, distrugere şi refacere perpetuă ce defineşte atâtea din monumentele noastre. Nu rămâne decât să aflaţi istoria fiecăruia prin drumuri de iniţiere în tainele capitalei.



16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.