Secretarul de redacţie de la „Noua revistă română”, „Ideea Europeană”, „Cuvântul”, directorul Imprimeriei Române, profesorul de la Școala de Arte şi Meserii a fost spectatorul privilegiat al atmosferei din la Belle Époque, precum şi martorul desfiinţării bordelurilor bucureştene.
Un articol de Monica Andrei|16 noiembrie 2016
Se întâmpla într-un București de sfârșit de secol XIX. În vremea când Bucureștiul era un Mic Paris, Constantin Beldie a fost spectatorul privilegiat al unui oraș cu decor care fusese traversat de ultima trăsură condusă de muscali, ultimul tramvai cu cai, primul automobil fumegând pe bulevard, primul tramvai electric așteptat de călători cu sufletul la gură și urechea pe șină în stația Brezoianu, când pe afişul actualităţii au figurat primele demonstrații de cinematograf cu intrarea senzațională a unui tren în gară și aventurile unui soț fugărit de o nevastă, primele audiții radiofonice în casa Didinei Cantacuzino, primul gramofon ambulant și primul zbor a lui Louis Blériot, în București. Tot atunci, a cunoscut toată gama feminină cu seducțiile ei și „marile cocote din la Belle Époque”, fiind totodată martorul desființării ultimelor bordeluri din centrul orașului.
Amănuntele vieții ce-i hrănesc amintirea
Secretarul de redacție de la „Noua Revistă Română”, „Ideea Europeană” și „Cuvântul”, fostul director al „Imprimeriei Române”, profesorul de la Școala de Arte și Meserii a trăit între 8 septembrie 1887 și 11 iunie 1954, şi a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie. În școală a rămas de multe ori repetent, iar licența și-a luat-o după niște ani de ucenicie în redacțiile revistelor amintite. Bărbatul frumos, cu capul mare și păr bogat, nu prea înalt, însă lat în umeri, îngrijit, se răsfăța în mers legănat și era cât se poate de degajat cu toate femeile. Spiritualul ce avea o aleasă cultură dobândită în limba franceză și cu acces la cărțile germane era șchiop, după mărturia lui Mircea Vulcănescu, dar a mistuit și trezit pasiuni. „Am fost, cum să vă spun? Un mare berbant în viața mea, așa cum arată fotografiile din tinerețe în ghetre cu gumilastic și urechile verzi sau tricolore, iar mai încoa’, în ghetre cu stofă gris și cu nasturi de sidef într-o parte, ziua-noaptea în jachetă pe talie, cu pălărie tare, melon, pusă pe ceafă, ori în redingote și cu pălărie de pai, cu borurile mari sau Panama, părul lung și dat pe spate, când cu cărare pe mijloc, ochi galeși, purtând baston cu cap de fildeș, lavaliere cu țartanuri, guler și manșete de celuloid după cum mă puteți vedea și admira în pagina 668 din Istoria literaturii române de G. Călinescu”.
Constantin Beldie și Spiru Hasnaș / Wikipedia
E adevărat! Nici o istorie literară nu-l menționează. A murit în 1954, iar memoriile și le-a scris cu puțin timp înainte de a deceda, în urma unei boli de inimă, în spital, visând să obțină mulți bani din urma lor. Cât a trăit a publicat doar niște broșuri: „Ce vrem. Catehism pentru suflete nehotărâte” și „Glossa spiritului cărturăresc. Încercare anti-intelectualistă”, prin care lansa două petarde împotriva a ceea ce se numea „spiritul cărturăresc” afirmând prioritatea vieții asupra inteligenței, afișându-și disprețul față de cărturarii care întorceau spatele vieții. Acesta a fost motivul pentru care în „Istoria Literaturii Române” a lui Călinescu apar două fotografii, una din 1912 unde este alături de Nae Ionescu, Dem Theodorescu și Spiru Hasnaș, membri ai redacției „Noii Reviste Române”; alta, alături de Paul Teodorescu, R. Ortiz, E. Bucuța, V. Bărbat, Cora Irineu, membrii redacției „Noi Ideii Europene”, în 1919. Amănuntele vieții care-i hrănesc amintirea apar în cele două volume memorialistice care au fost publicate la 50 de ani de la moartea sa, în variantă integrală: „Memorii. Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București” și „Oameni văzuți de aproape”. Ultimul a văzut lumina tiparului abia în 2005, la Editura Roza Vînturilor, cu tot cu capitolul despre Nae Ionescu, refuzat ani în șir de editori care nu doreau să se știe că filosoful a pactizat cu legionarii.
Acasă la Contantin Beldie
„Mă salutam cu Beldie înainte de a ne cunoaște, eu unul cu o oarecare jenă, fără să știu, în timpul crizei mondiale din 1929, când am fost utilizat la Șoala superioară de arte și meserii, am aflat că-l dislocasem pe dânsul care funcționa ca suplinitor. Beldie a ținut să marcheze că nu-mi păstra supărare pentru că-l eliberasem dintr-o funcție pentru care nu avea vocație – povestește Șerban Cioculescu în ale sale „Amintiri”. Ne-am împrietenit. La câțiva ani mă invitase la el acasă ca să-mi citească ceva. Apoi mă duceam adesea să-l văd în apartamentul din str. Jules Michelet. Îl găseam cu pipa în gură și cu o carte deschisă pe masă. Îmi spunea că pipa e o școală a răbdării. E o sculă de marinar, de escală lungă. M-am așezat și eu la o treabă de durată: memoriile mele. Țigaretele mă lasă de căruță. Pipa îmi ține tovărășie câteva ceasuri și-mi ajută să-mi pun în ordine amintirile. Vezi, dumneata domnule Cioculescu, eu vă admir pe dumneavoastră belferii, care vă sculaţi cu noaptea-n cap, ca să fiți înainte de opt în cancelarie. Eu țin la tăvăleală și când e nevoie douăsprezece ore de redacție în șir, dar când nu-i, nu mă leg la cap dacă nu mă doare: mă culc târziu și mă scol odihnit, după ce mi-am făcut somnul opt ore în șir. Apoi îmi place să întârzii la toaletă: baia-i baie, bărbieritul bărbierit, Frühstiückul Frühstiück, pipa-i pipă, și așa mai departe, cu tabieturile și cu munca. Ești mai tânăr ca mine și ai o pâine amară. Te scoli la cinci, ca să apuci trenul, ca să-i înveți pe nefericiții ăia de la Școala de meserii, ba, be, bo, bu. Te plâng. Ești cam pirpiriu. Îți recomand fripturile în sânge, cu un păhărel de vin negru vârtos alături, dar păhărelul cu repetiție.” Prietenia dintre Șerban Cioculescu și Constantin Beldie a durat până la finalul vieții memorialistului.
Un blazon amoros și-o sinucidere pasională
Cât a trăit, Beldie a iubit toate femeile. La redacție îl vizitau tot felul de aspirante la publicitatea literară care i-au trecut prin viață și pat, mai rar prin inimă, pentru că se visau scriitoare. Unele îi cădeau în brațe de la prima vedere, altele se țineau mândre, apoi cedau. Îi plăcea ca femeia să aibă un stil propriu. S-o cucerească greu, să fie a lui măcar o vreme, până găsea alta. Adusese la „Ideea europeană” pe talentata scriitoare, Corina Irineu, care, după ce făcuse furori cu volumul „Scrisori bănățene”, a doua zi de la lansarea cărții, și-a tras un glonț în cap. Avea 34 de ani. Toată lumea știa că era amanta oficială a memorialistului însurat și cu un fiu. Cât a trăit n-a divorțat de nevastă și a cunoscut tot blazonul amoros al Bucureștilor de odinioară, nu din fotografii decolorate de ani, nici din scrisori îngălbenite de vreme ce ascundeau romanțioase iubiri mărturisite în șoapte, ci la bordel, după cum povestește în ale sale memorii, că l-a dus șeful și mentorul său, Constantin C. Rădulescu Motru.
Notă a timpului: C.Rădulescu Motru și Caragiale la bordel
Pe la 1900, bordelurile selecte din capitală se situau cam în zona Universităţii de azi, întinzându-se pe unele străzi care duc spre Cişmigiu „de pe maidanul și din jurul Hotelului Duc, de pe străzile Belvedere, Brezoianu, Câmpineanu, Domnița Anastasia și intrarea Dr. Marcovici, găzduite, dichisite și dădăcite de patroanele, de țațele lor, Șchioapa, Pica, tanti Berta, ovreica, madam Gonda, unguroaica și țiganca Măndica, protejate de eroii inimii lor, Iancu Chelbosul, Mitică Buzatu, Gonea, și de eroul între toți eroii bordelurilor Victor Talianu, pe care l-am văzut mort în furgonul morgii, ucis în bătaie de un birjar […]. Notă a timpului, spre reflecția și consternarea moralizatorilor. Nici un părinte edil, primar sau prefect al orașului, cum nici un delegat al mahalalei, ales printre negustorii de seamă ca să elibereze dovezile de moralitate și pauperitate, toți cu neveste la casele lor, nu s-au alarmat și nici formalizat măcar, cum că acest cartier al femeilor cu condicuță ar fi prea nepotrivit așezat în chiar inima Bucureștilor și lângă un mare liceu de băieți, cum era Liceul „Lazăr”[…]. Îmi vine să cred, ca un moralist fără moralitate ce sunt, că această obișnuință, că spectacolul desfrâului afișat ziua în amiaza mare și ocrotit de autorități a însemnat un antidot sau un corectiv în viața sentimentală sau sexuală a fiecăruia dintre noi, eu socotind până târziu de tot bordelul ca o instituție normală și binefăcătoare sărmanei noastre omeniri. Grigore Iunian, prim ajutor de primar al Capitalei îmi șoptea la ureche: Aș paria că nu există bărbat din generația mea care să nu regrete, împreună cu mine, farmecul și pitorescul bordelurilor de odinioară, pline de zburdălnicia și vânzoleala voioasă a tinerelor preotese ale amorului, așa cum le-am cunoscut în tinerețile noastre, în pure și abrutizantele perversiuni trupești. C. Rădulescu Motru, filosoful și maestrul, în unele privințe, al vieții mele, le-a frecventat pe prostituate, pe militantele bordelului, și îmi spunea dăunezi, că o făcea, până să ne cunoaștem, împreună cu bunii lui prieteni I.L. Caragiale și Mihalache Dragomirescu”.
Tot în București, cam în zona Dudeşti spre bariera Vergului, în locul unde era o cruce mare de piatră amplasată în faţa unei biserici, se afla nu bordel, numit Crucea de Piatră, frecventat de cele mai ieftine prostituate din capitală, ce aveau tarif mic. Acest bordel, situat mai spre periferia orașului de atunci, care a rezistat până când a fost desființat prin lege, nu era frecventat de către marile „demimondene” din La Belle Époque, pe care Beldie le privea deseori cum defilau prin față pe la Capșa, încă din vremea trăsurilor cu muscali: „Lili Gheorghiadis, Lina Magazia, proprietăreasă peste drum de Liceul Lazăr, colţ cu strada Silfidelor, Mița Biciclista măritată cu un general, Marie studenta, amanta ministrului Rusiei Poklewski-Koziell, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al III-lea și ctitoră a dispensarului pentru femei gravide în casele ei din strada Dionisie, Angela Marioțeanu fosta amantă a prințului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, și în sfârșit, pentru finalul deprimant al acestui palmares, Petricăreasa, neam cu generalul”.
La București, fie faci dragoste, fie vorbești despre dragoste
În Orașul Bucuriei, cu mult timp înainte de 1900, bordelul era o instituție veche, cu tradiție și rădăcini adânci în umanitatea ticăloasă. Despre o libertate a moravurilor pomeneşte şi călătorul Le Cler, în al său jurnal, pe la 1860: „La București, fie faci dragoste, fie vorbești despre dragoste”. Toate jurnalele de călătorie ale străinilor care au vizitat capitala atunci arată că, până să devină bordelul o instituție, lumea bună se întâlnea într-o veche grădină bucureşteană patronată de Mimi Moft, situată între Grădina cu Cai și Grădina Warenberg, tot pe lângă Cișmigiu, unde ziua era spectacol, iar seara spațiul grădinii devenea o casă de toleranță pentru cei aflați în criză de copulație, maniacii sau deprimații bătrâni. Atunci era o modă și o stare de normalitate să treci pe la bordel și, deseori, boierul epocii sau colonelul vârstnic apărea cu a lui nevastă să-și cultive amândoi, în climat de amor tarifat, hormonii sexuali tociți de practica amorului conjugal.
Casele de toleranţă funcționau în baza Regulamentului din 1859, alcătuit după modelul francez, iar prostituatele erau clasificate în trei categorii: femei care „întrebuinţează această profesie fără pericol”, a doua categorie era a „femeilor care o făceau în taină, cu îngrijire şi cu pericol” şi ultima categorie includea „femeile făcătoare de bine”. Fiecare damă de consumație declara pe propria răspundere în ce categorie se încadra. Statistica din 1860 arăta că în București erau 260 de prostituate supuse la „priveghere sanitară” și alte 300 care „lucrau clandestin”. Între cele două războaie mondiale, numărul prostituatelor controlate se ridică la 302, cele mai multe fiind românce care lucrau ca dame de companie pentru ofițerii germani implicați în acțiuni de spionaj.
Bordelul, afacerea profitabilă din care se trăia bine
Existând un regulament, bordelurile se înmulțesc și se dezvoltă ca o afacere profitabilă. Beldie a avut ocazia să urmărească activitatea lui Ion Căcat și a nevestei sale Petruța, care erau patronii bordelului din strada Cantemir. Instituția lui Ion Căcat avea o contabilitate ținută la zi de Mircea Ianciovici, fost director în Ministrul Finanțelor și „privind controlul activității celor 48 de fete, verificate și tarifate cu 100 de lei ședința pentru muncitori și ostași, iar 150 de lei ședința pentru populația cu cartele negre; sume achitate anticipat și contra bon eliberat din borderoul vizat și ștampilat de organele fiscale. Din sumele încasate de fiecare pensionară a bordelului, și după scăderea 22% plus 3% impozit pe servicii prestate, pentru munca de la 8 seara până la 11 dimineața, cu eventualele ore suplimentare executate în camerele disponibile, până a doua zi la 8, 10 sau 12, după placul sau punga și mofturile clientului, restul le revenea în buzunare”.
Munca grea și uzura rapidă a prostituatelor le impunea retragerea prematură, la pensie, pentru invaliditate, în timpul și din cauza serviciului sau pentru bătrânețe. O înțeleaptă prevedere socială le obliga să depună 10% din produsul ostenelilor la CEC. Cealaltă jumătate din încasări revenea lui Ion Căcat și Petruței, care erau obligați să plătească fetelor, în afară de dreptul lor real și unul social, masa la cantină și articolele cosmetice pentru toaletă intimă, indispensabile acestui comerț de iluzii, punându-le gratuit la dispoziție, precum și garantarea clienților a sănătății fetelor. „Contabilitatea arăta o cheltuială lunară la acest capitol de 15.000 lei și un beneficiu comercial de 4.000-7.000 lei pe zi. La desființarea bordelului inventarul a arătat că Ion Căcat poseda o avere uriașă și 28 de costume din stofă englezească făcute toate la Neuwirth.”
Lumea unei „Belle Époque” cu tot spectacolul de la Paris reflectat la Bucureşti, în casa, mintea, viaţa boierilor români dispare odată cu al Doilea Război Mondial, când bomba lansată de americani explodează pe hotelul Simplon, aproape de Teatrul Național avariindu-l grav. „În după-amiaza de 4 aprilie 1944 am văzut întreprinderea de plăceri tarifate distrusă de bombele inamice, cu sofele, bideuri și mulțimea de ilustrații obscene risipite printre dărâmături” – scrie Beldie în memoriile sale. Bordelurile rămase au rezistat până în 3 martie 1950, când au fost desființate prin lege.
Am scris despre starea de normalitate a unui trecut alcătuit din cioburi de viaţă şi realitate aşa cum a fost, pentru că un trecut poate fi uitat, dar nu trebuie renegat.
Pe la 1900, bordelurile selecte din capitală se situau cam în zona Universităţii de azi, întinzându-se pe unele străzi care duc spre Cişmigiu.
