NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI O mână de studenţi, citind un text, aşezaţi la masă pot fi la fel de spectaculoşi ca o trupă de actori profesionişti, care joacă pe scena unui teatru, cu tot angrenajul de rigoare (scenografie, costume, muzică). Asta a arătat Bogdan Sărătean prin spectacolele-lectură pe care le-a coordonat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.
Un articol de Adina Scorţescu|25 iunie 2013
NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI O mână de studenţi, citind un text, aşezaţi la masă pot fi la fel de spectaculoşi ca o trupă de actori profesionişti, care joacă pe scena unui teatru, cu tot angrenajul de rigoare (scenografie, costume, muzică). Asta a arătat Bogdan Sărătean prin spectacolele-lectură pe care le-a coordonat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.
Bogdan a primit premiul special „Virgil Flonda“ la Gala Aniversară a celei de XX-a ediții a festivalului. La 35 de ani, este actor (la Teatrul Național „Radu Stanca“) și regizor, dar spune că cel mai mult îi place să lucreze cu studenții săi, de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.
La masa de prânz de la ora patru după-amiaza (când se terminase unul dintre spectacolele-lectură), înainte de repetiția pentru alt spectacol („Lipicioșii“), Bogdan visa la montări în care actorii să rămână tot timpul pe scenă și la momentul în care va sta pe malul mării, uitându-se în gol („o să vină și ăla“).
Adina Scorţescu: Cum au început spectacolele-lectură în cadrul Festivalului de la Sibiu?
Bogdan Sărătean: La inițiativa lui Virgil Flonda, care era Director Artistic al Teatrului Național „Radu Stanca“; a fost un personaj foarte important, el superviza calitatea artistică, oferea un anumit echilibru. În afară de asta, era și un actor mare. El a început proiectul. Dar nasol era că făcea lecturile dimineața, la ora 10, când nu venea nimeni. Ca experiență, era foarte mișto și-atunci. Dar era obscură… Pe urmă, când el a murit – în vara lui 2006 – secțiunea s-a dus într-un con de umbră; ba s-a ocupat X, ba Y.
La un moment dat, se luase hotărârea – ca să nu încurcăm programul festivalului – să nu dureze mai mult de-o oră, indiferent ce faci. E bătaie de cap și muncă să tai un text. Practic, toate textele astea pe care le-ai văzut sunt tăiate, refăcute, reconfigurate, ca să poată fi prezentate. La unele e mai ușor, la altele ai de lucru… Şi-atunci, cum se proceda: se făcea lectura textului așa cum l-a lăsat autorul, fără nicio intervenție, fără nicio dramatizare și, după o oră, ziceau „Mulțumim, până aici am ajuns“. Era penibil. Asta după ce a dispărut el.
Tu de când te ocupi complet de spectacolele astea?
Complet, de anul trecut. Acum doi ani am fost mai mulți regizori invitați, iar eu am avut doar două texte. Anul trecut am avut șapte texte. A fost și un concept foarte interesant, dar greoi: au fost doar texte scrise de regizori. De acolo s-a născut „Lipicioșii“ (n.red. – producție care se joacă la Sibiu în spații alternative), dintr-un spectacol-lectură. Îmi place atunci când lucrurile merg mai departe, când nu râmân sterile. Acum să vedem, din cinci spectacole de anul ăsta, ce se va întâmpla, dacă o să montez vreunul.
Zi-mi despre textul tău preferat de anul acesta, „Dansul Delhi“, de Ivan Vîrîpaev. Cum se lucrează pentru un spectacol-lectură?
Doar am citit; după fiecare scenă ne opream și aveam revelații. La lecturi, cel puțin 50% e felul în care îți faci distribuția. Mie îmi place ideea asta de „reading performance“; dacă poți face și ceva „performance“ din chestia asta…
Păi de asta faceți lectură cu public, nu?
Dar, dar vin alții și zic „Băi, da’ e spectacol-lectură. Lectură înseamnă că trebuie să citești.“ Lasă-mă cu regulile astea.
Bogdan Sărătean și echipa de actori, înaintea unui spectacol-lectură, în librăria Humanitas „Constantin Noica“, din Sibiu
Toți actorii pot face și teatru radiofonic?
Ar trebui, da. Dar sunt uniii care pur și simplu au mai mult, nativ, în direcția asta. Citesc mai bine la prima lectură și econimisești timp. Nu pot să zic că ceilalți sunt prostălăi; cu unii te chinui – în prima fază a spectacolului, când e lucrul cu textul – chiar dacă ei sunt actori buni. Bașca bâlbe; să nu mai vorbim de sâsâiți sau de rârâiți.
Dar probleme de dicție de rezolvă în facultate, nu?
Teoretic, da. Practic, rămân tot felul de handicapați.
Câte lecturi trebuie să faci când repeți pentru un spectacol-lectură?
Minimum trei, maximum 30. „Dansul Delhi“, de exemplu, l-am citit de trei ori. Dar știam că e bine. Dacă toată lumea a înțeles, distribuția s-a făcut bine și s-au asumat tăieturile, gata! La textul lui Rodrigo García (n.red. – „Moarte și reîncarnare într-un cowboy“) am avut lecturi multe multe, pentru că am lucrat cu studenți de anul I, care – în afară de faptul că nu vorbesc limba română, nu pun punct și au accent – nu înțeleg nimic. Nimic!
Dacă la școală fac „Moromeții“, când vii cu un text de ăsta… pare simplu, dar e greu să-l înțeleagă în așa fel încât, atunci când rostesc propoziția aia, să fie a lor, cât de cât.
Care e satisfacția ta, în lucrul cu studenții?
Învăț eu; de-acolo îmi iau toată seva. Am fost și profesor în liceu trei ani, înainte de a veni la facultate. Acolo mi se pare mai greu, e o responsabilitate mai mare. Din păcate, chestia cu actoria în liceu e tratată așa „Aoleu… îi pune să spună niște poezioare, oricum nu pot fi actori…“. Dar eu am avut o experiență fabuloasă! Eu practic m-am apropiat de Nichita și de Eminescu prin ei. Şi am făcut spectacole în care am jucat, alături de ei. Și asta mi-a atras critici – „Dar ce, tu joci cu elevii?!“.
Un actor vine la serviciu. Foarte puțini își păstrează pasiunea aia. Și eu îi înțeleg; pentru că vezi cum ți se întâmplă același lucru. În cazul lecturilor, ai mult mai mult de lucru cu studenții. Cu actorii mergi la sigur – dacă l-ai distribuit bine, se presupune că ăla știe să citească. Dacă-i mai spui două-trei intenții și tai bine textul, e OK. În schimb, cu ăștia mici, vezi că se transformă, că înțeleg ceva despre lume. Poți să le schimbi unghiul; la un meseriaș, nu mai poți să schimbi unghiul, el s-a dus.
Adică unii sunt manieriști?
Da. Toți.
Ce-ți aduce în plus teatrul radiofonic?
E o mare diferență între felul în care îți auzi tu vocea și felul în care se aude înregistrată. E o experiență prin care toți actorii ar trebui să treacă. Cei mai mulți sunt șocați, nu-și recunosc vocea. Și e mișto că Lungeanu (n.red. – regizor la Teatrul Național Radiofonic) ne dă înregistrările așa, brute – cu foșneli, cu bâlbâieli; stăm pe urmă și analizăm. Și chiar merită să faci asta, cu anii I și II, cam atâta. La anul III, deja nu-i mai interesează. Gata, se termină tot.
Dar primesc și actorii profeioniști înregistrările?
Nu mi-a solicitat nimeni. N-au fost interesați să se audă.
Ce experiență de spectacol – care e diferența dintre un spectacol-lectură și unul tradițional, cu scenografie, costume etc.?
E mult mai sincer tot discursul. Dacă reușești să spui povestea stând la masă, fără tot angrenajul din spate, mi se pare o performanță. În plus, îmi place faptul că oamenii pot să plece, așa e configurat spațiul. La teatru, ești blocat.
Pentru genul ăsta de spectacol, există un contact mai bun cu textul, trebuie să-l înțelegi mai bine?
Categoric. Însă sunt anumite texte care se pretează spre a deveni spectacole-lectură și altele care nu se pretează. De exemplu, textul de mâine (n.red. – „Camera mea frigorifică“, de Joël Pommerat, eveniment desfăşurat la Sibiu) are, ca una dintre teme, deghizarea.
Personajul e o tipă schizofrenică, care inventează povești și se deghizează tot timpul în frații ei, în vecinul ei… tema asta nu poți s-o redai într-un spectacol-lectură destul de eficient. Pornești de la un compromis. Pentru că așa-și construiește povestea, pentru ca tu să nu-ți dai seama de la început că e vorba de una și aceeași persoană. Și-atunci tu ce faci, având la vedere totul? Eu n-am găsit soluția…
În plus, există texte foarte lungi. Imaginează-ți că facem o lectură cu „Trei surori“. Tâmpești. Trei ore și jumate de stat și citit…
Deci tu ai tăiat toate textele care au fost citite săptămâna asta.
Da, la unele a fost mai greu, la altele mai ușor.
„Textul, cu cât are mai puține didascalii, cu atât e mai valoros. Cu cât încerci să explici în paranteză tot ce fac ăia, cu atât îl închizi.“
Bogdan Sărătean,
actor și regizor
Prin faptul că ai totul la vedere, simți că ți se restrânge libertatea artistică?
Nu, dimpotrivă, mă provoacă. Nici spectacolele obișnuite nu le-aș face altfel. Eu aș ține actorii pe scenă, tot timpul spectacolului. Faptul că actorul se duce la cabină și pe urmă vine înapoi mi se pare o lipsă de decență față de meserie. Și cea mai mare minciună. El se duce, mai aude o glumă spusă de vreun mașinist, se mai scarpină în nas, pe urmă vine, se întoarce la starea din care a ieșit… nu știu, nu înțeleg. Nu, actorul tre’ să rămână acolo!
„Actorii n-au exercițiul de a intra într-o estetică comună. Unii au, din generațiile astea noi. Dar sunt foarte puțini: Lari Giorgescu, Alin State… sunt niște oameni care înțeleg, care au mai văzut spectacole. Dar, majoritatea, spun «ce, îmi zici tu mie cum să fac?». Când, de fapt, împlinirea artei lui asta ar fi: să devină un semn într-o operă de artă, nu să se arate pe el.“
Bogdan Sărătean,
actor și regizor
Foto: arhiva personală, Mihaela Marin
