Bogdan Talașman: „Urc cu bucurie Munții din mine”
https://www.ziarulmetropolis.ro/bogdan-talasman-urc-cu-bucurie-muntii-din-mine/

Actor la Teatrul Mic şi alergător pe coclauri, cum îi place să se prezinte, Bogdan Talaşman aleargă azi la un maraton montan (Ecomarathonul de la Moieciu de Sus – 42 de km). O face pentru Teatrul său şi o face cu Bucurie.

Un articol de Dana Rotaru|9 mai 2015

Despre bucuria de a alerga, despre cum a slăbit 50 de kilograme, despre meseria de actor și despre viață în toate sensurile ne vorbește Bogdan Talașman în interviul următor.

Dana Rotaru: Care sunt momentele care ți-au modificat major viața?

Bogdan Talașman: Sunt trei. Cel mai important a fost atunci când am devenit tată. Atunci s-a schimbat totul. Priorități, vise. Tot. Mi-am dorit foarte mult să am copii. Foarte mult. Și ne-am chinuit foarte mult să-i avem. Să le avem. Și ni le-a dat Dumnezeu pe Maria și Ioana. În dimineața în care au apărut pe lume fetele mele, la cinci dimineața, într-o zi de 21 iunie – cea mai lungă zi din an – mi-am dat seama că sunt un om norocos și că am dat mâna cu Doamne Doamne. Am avut senzația că m-a mângâiat pe cap, știi? Mi-a dat două fete mari cât niște mâțe. Le-am văzut, le-am auzit…au stat la incubator ca niște pâinici…să mai crească puțin…au vrut afară mai repede, știi? Atunci mi s-a schimbat viața.

Al doilea moment care mi-a schimbat viața a fost când am renunțat să mai fiu student la Facultatea de Construcții și am dat la Teatru.

Când s-a întâmplat asta?

În 1993 m-am înscris la admitere la UNATC. Nu am cum să-l uit pe profesorul Dumitriu! M-a pus să fac o cerere – nu aveam diploma de bac, era în continuare la Facultatea de Construcții – și mi-a zis: ,,Îmi scrii o declarație pe propria răspundere că dacă până la a doua probă nu faci rost de diploma de bac, renunți de bună voie la restul examenului. Asta în cazul în care treci de prima probă!”. Când am trecut examenul, profesorul Dumitriu mi-a zis: ,,Ia cererea asta și ține-o ca amintire!” Am luat-o și am păstrat-o până azi.

Iar cel de-al treilea moment?

A fost momentul când am început să alerg. Atunci am renăscut. Știi, eu am fost gras.

Dintotdeauna?

Da, mi se spunea Grasul. Deși m-am uitat de curând pe fotografii și păream slab!

Cu toate astea ți-ai zis: Eu nu mă las până nu devin cel mai?

Da! (râde) și am devenit foarte gras. Am coborât foarte mult în mine. M-am dus până jos.

Și?

Și la un moment dat, fără să mă ajute nimeni, m-am ridicat și m-am scuturat. Mi-a fost foarte greu. M-am ridicat și am început să plâng prima dată. Pentru că am crezut că nu mai am nicio șansă. Mă târam prin viață. Nu mai aveam nicio speranță. Nu mai aveam pic de stimă de sine. Nu mai aveam de ce să lupt. Știu, aveam două copile minunate. Dar eu mă simțeam pierdut. Nu mai aveam nicio satisfacție profesională. Până într-o zi, când m-am ridicat de acolo de jos, de foarte jos. Dacă ar fi fost să mă ia un inspector de la daune, mi-ar fi dat daună totală. Și eram spre cimitirul de mașini. Chiar mă îndreptam spre cimitir și atunci…

Ai hotărât să lupți?

Da. Au urmat multe nopți de plâns. Încetul cu încetul am descoperit că pot să merg, practic. Pentru că, la 140 de kilograme nu prea mai puteam să merg. Apoi am alergat 300 de metri.

Bogdan Talasman

Ai alergat mult la greutatea aia!

Foarte mult! După 300 de metri am căzut. M-am lovit. Și mi-am zis că n-o să pot niciodată să fac asta. M-am ridicat iar de acolo și mi-am zis: “Ba da! Trebuie să pot!” Și am putut. Asta mi-a plăcut foarte mult.

Se spune că fiecare e dator să urce munții din el. Fiecare din noi are niște munți de urcat. Eu m-am ridicat și am învățat din nou să merg și să respir și să văd altfel viața. Veneam pe stadion – îmi alegeam cele mai friguroase și cele mai ploioase zile – și alergam. Singur. Așa mi-am descoperit o latură solitară. Am descoperit că îmi place să stau cu mine, să merg singur, să alerg singur! ,,Nu te opri, aleargă, ca apucat de streche, undeva te așteaptă un suflet pereche”. Așa am slăbit 50 de kilograme. În 2014, deja alergam la primul meu maraton montan.

Și?

Și am reușit să îl termin. Alergând am descoperit că resimt o mare bucurie, am simțit că am renăscut. M-am reconstruit. Mă surpasem în interiorul meu și nu mai știam cum să pun cărămizile. Alergarea a schimbat totul în viața mea. Și am alergat cu bucurie. Am lăsat în urmă mândria, vanitatea, orgoliul, nu-mi mai păsa de nimic. La primul meu maraton montan am alergat șapte ore. În șapte ore îți trec multe prin cap. Inima îți bate într-un anumit ritm, te dor mușchii…Important este să nu te oprești.

Tu știi că nu trebuie să te oprești. Pentru că dacă te oprești cursa se sfârșește. Așa că nu m-am oprit! Când alergi atâtea orei îți vin în cap tot felul de întrebări. Unele la care nu găseai răspunsuri. Și îți vin răspunsurile pe care nu credeai că le vei găsi.
Mi-am tatuat Joy pe picior după acest prim maraton. Și sunt foarte fericit de cuvântul Joy.

Cum este Bogdan Talașman de azi?

Sunt mai mult tragic decât comic în viața mea de zi cu zi.
Când eram puști aveam o față care nu se lipea cu felul în care eram pe interior. Și mă mai și găsea scandalul peste tot! Nimeni nu mă lua în seamă, însă, pentru că aveam o moacă cu care făceam lumea să râdă. Am realizat, puști fiind, că pot foarte ușor să fac oamenii să râdă râzând eu de mine!

Cum a fost începutul?

Am făcut un liceu foarte bun și frumos. M-am dus acolo dintr-o aventură. Citisem cartea Cișmigiu and Co. Acolo Băjenaru povestea viața Liceului Lazăr între cele două războaie mondiale. Așa m-am îndrăgostit de locul ăla. Am hotărât că trebuie să plec din cartierul Dudești – locul în care am copilărit – și să ajung în mijlocul Bucureștiului, în buza Cișmigiului. Am intrat la Liceul Lazăr și mi-am petrecut adolescența în Cișmigiu. Acolo stăteam ore întregi să mă uit la șahiști, acolo am pupat prima fată…

Acolo ai cunoscut-o pe soția ta!

Soția mea, Anca, a fost colega mea de clasă. Era prima la învățătură. Eu eram ultimul. Ea stătea în prima bancă, eu stăteam în ultima bancă.
Mult mai târziu, după ce am absolvit facultatea, am reîntâlnit-o la nunta unui coleg de-al nostru. Eu cred foarte mult în întâlniri. Și nu atât în întâlniri, cât în bușiri! Țin foarte mult la cuvântul ăsta! A te buși cu cineva. A-ți buși sufletul cu celălalt suflet. Poate părea puțin promiscuu, dar nu e! A-ți buși sufletul…Așa că ea, soția mea, s-a îndrăgostit de mine!

Apoi ai studiat la Facultatea de Construcții până în anul trei…

Studiat nu e cel mai bun cuvânt! (râde) Eram în toamna lui 1992 și mergeam în Regie la un meci de fotbal: Sportul cu Petrolul Ploiești. Un prieten a zis: “Trebuie să merg până la Teatrul Podul. Am ceva treabă acolo. Vii cu mine?” Așa am ajuns eu în Pod. Când am intrat acolo, am văzut câțiva tineri (Gianina Corondan, Mișu Călin, Ovidiu Niculescu) care cântau la chitară și fredonau: “Mame, îndrumați-vă copiii să se facă clowni artiști/, Ăștia nu e buni decât să fie ori prea veseli, ori prea triști/ Mame, îndrumați-vă copii să învețe carte-n școli/, Să se facă ingineri, constructori sau agricultori”.

Și o dată am sărit ca ars și le-am zis: “Voi știți cât e de greu la Construcții? De ce vă bateți joc?” „Așa e cântecul”, au zis. Apoi a apărut Domnul Naum și m-a întrebat: “Un vers nu știi tu să-mi zici?”… Știam doar câteva versuri. Eu pe vremea aia eram rocker, aveam tot felul de preocupări, dar versurile lui Radu Gyr s-au lipit de mine. Nu am stat să le învăț pentru că mi s-au lipit de suflet și au rămas acolo. M-au modelat și m-au modificat ca ființă. Și Gyr spune așa: “Nu ești înfrânt atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis…”.

Bogdan Talasman

Domnul Naum mi-a zis: “Nu știu dacă ai talent, dar mai vino și mâine”. Și așa am rămas la Podul…Tata, când a auzit că vreau să dau la teatru și să renunț la Construcții, a zis: „Vezi ușa aia? Închide-o pe afară!”

Te-a dat afară din casă?

Da! Am dormit vreo două săptămâni prin vecini. Mama se ruga de el: „Hai, primește-l! E copilul nostru!” Și tata zicea: „Cum să facă el teatru? El e timid!”
Și așa sunt: timid! În continuare am rămas timid! Arma mea în meserie a fost timiditatea și candoarea ușor imbecilă, uneori!

Cum a fost admiterea?

M-am dus la admitere cu o povestire care se numea Figura mea cea tristă. Și Alexandru Repan și Doru Ana m-au întrebat: “Ce ne-ai pregătit?”. Am spus prima propoziție din text. Mi-au mulțumit, semn că examinarea a luat sfârșit și m-au poftit să părăsesc încăperea. Eu am zis: “Domnilor, vă rog, mai dați-mi o șansă!” Și ei au zis: „Domnule, nu înțelegi că examinarea a luat sfârșit?”.

Am ieșit disperat și, mai pe urmă, am aflat că am luat. Am fost admis la clasa profesorului Alexandru Repan. Eu cred foarte mult că în teatru și în meseria noastră e bine să te placă lumea din prima. Dacă încep să caute, să se convingă, atunci ai pierdut partida.

Îl iubești pe profesorul tău?

Pe Repi? Sigur!

Ce ai învățat de la dumnealui?

Că în meseria asta trebuie să vorbești tare și cu talent. Îmi amintesc cu nostalgie de nopțile petrecute alături de el, vorbind despre teatru. Zicea: “Ce e aia: Nu succesul, ci procesul? Vă zic eu: Tare și cu talent!”. Și am mai învățat că teatrul este un meșteșug, că asta se învață și că pentru asta trebuie să respectăm niște reguli foarte clare și simple.

Care sunt regulile astea?

Prima regulă este să nu întârzii.
Mi-a mai zis profesorul Repan: “Teatrul se învață într-o joi.”

Adică?

Într-o joi trebuie să fii într-o gară. Cum mie îmi plac gările și în același timp îmi par cele mai triste locuri din lume, s-a prins teribil de mine povestea asta: “Într-o joi trece un tren într-o gară. Tu trebuie să fii în joia aia, nu în alta, pe peron, să aștepți trenul, să te urci în el și să-l iei. Dacă l-ai scăpat, trenul ăla nu mai trece niciodată prin gara ta, pe peronul tău. Asta m-a învățat profesorul Repan și asta mă urmărește și acum. Mă întreb și azi dacă am prins trenul ăla? Culmea e că joia este ziua mea norocoasă. Joi, Joy!

După obținerea licenței ai ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Asta a fost ucenicia ta în teatru?

Da. O bună colegă și prietenă de-a mea, Ioana Flora, s-a dus la Piatra Neamț. Mi-a zis să vin și eu. Mai ales că Vlad Mugur lucra cu actorii de aici. Și așa am ajuns la Piatra.
Mi-e foarte dor de Piatra Neamț. Până în 2000 am fost actor acolo. Îmi amintesc că acolo alergam pe munți. Alergam și repetam. Acolo mâncam teatru pe pâine.

E orașul tinereții mele. Mi-e dor de oamenii de acolo, de actorii de acolo. Am lucrat cu Dan Borcea – mi-a fost ca un tată și un prieten. Am lucrat cu Vlad Mugur (în Scandal cu publicul), cu Vlad Massaci (în Ușa închisă și în Romanțioșii) și cu Anca Colțeanu (în Făt Frumos din Lacrimă). Pentru rolul Făt Frumos am fost nominalizat la premiile UNITER pentru debut.

bogdan talasman

Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Vlad Mugur: „Meștere, să vă zic o poezie, un monolog?”. „Nu, dragă, lasă-mă cu prostiile! Intră în treabă, ce poezie?”…M-a ținut lângă el și a fost o experiență intensă. La început mă gândeam la vodcă, la viața boemă de tânăr actor. Eu am fost tare vicios! Și Meșterul îmi zicea: “Nu, stai lângă mine!”… Am stat mult cu el. Și am vorbit foarte mult și foarte multe. Vlad Mugur m-a ținut lângă el și bine a făcut că a făcut asta. Îl întrebam: „Meștere, de ce se întâmplă cutare sau cutare lucru în teatru?” „Dragul meu, d-aia! Eu pot să răspund astfel pentru că am 60 de ani de teatru, iar tu trebuie să mă asculți.” Mi-a zis apoi că în comedie totul este timing.

A folosit cuvântul ăsta?

Da. Eu îi ziceam: “Meștere, dar lăsați-mă să fac cum simt eu!”
Iar el spunea: „NU! Nu faci cum simți! Trebuie să pară că îți iese așa cum simți. Tu îl vezi pe Mălăele cum face? Mălăele lucrează cel mai mult la momentele alea care ție îți par improvizație în spectacolele lui. Ei bine, nu sunt!” La momentele astea un actor muncește enorm. Astea țin de măiestria lui! Și, mi-a mai zis: “Dragul meu, mie nu îmi place de tine că ești frumos, mie nu îmi place de tine că ești inteligent, mie îmi place de tine că ai humor. „Mulți oameni au umor”, zic. „Da, dar tu ai și candoare”. Asta mi-a zis Meșterul!

Ai învățat să lucrezi cu aceste date?

Eu cred că te naști cu ele. Apoi mergi la școală unde îți șlefuiești talentul și înveți meserie. În școală am învățat cum să nu fac ceva. Am mai învățat că în meseria asta cu timiditatea nu faci doi bani. Cu toate că timiditatea este o virtute. Așa cum sunt virtuți candoarea și umorul. Și mai consider că în meseria noastră importante sunt întâlnirile.

Care sunt personalitățile care au produs întâlniri esențiale în viața ta de actor?

Cătălin Naum, Alexandru Repan, Vlad Mugur, Dan Borcea și Floriiiin Călinescu.

Vorbește-mi despre Corneliu Dan Borcea.

A fost primul meu director, directorul care m-a angajat la Piatra Neamț. Mă invita la masă în week-end, iar marți primeam 10% scădere din salariu pentru că întârziam la repetiții. Îmi zicea: „Una e una și alta e alta!”. Așa am învățat să fiu punctual.

Florin Călinescu a fost cel de-al doilea tău director, nu?

Da, Florin Călinescu m-a angajat la Teatrul Mic. M-a văzut înt-un spectacol de la Piatra cu care am venit la București. Și mi-a schimbat viața. Ne-am plăcut unul pe altul din prima clipă și îi port o mare afecțiune.

Cum lucrezi la cariera ta?

Nu gândesc în termeni de carieră. Mă interesează devenirea mea. Devenirea mea îmi influențează, dacă vrei, cariera.

Care este idealul tău în meserie?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Aș vrea să-mi păstrez umorul și candoarea cu care am început meseria asta. Un actor capătă experiență cu trecerea timpului și riscă să piardă lucrurile simple și frumoase din el: prospețimea și adevărul în detrimentul unei forme. Aș vrea să rămân fond.

Îți iese?

Câteodată da.

Ca să îți iasă ce trebuie să faci?

Eu am început să alerg pentru că am vrut să îmi mai dau o șansă ca actor.
Mă înfundasem. Și-atunci am avut această soluție. Am zis: “Ce fac? Mi s-au închis toate porțile”. Slăbitul meu de 50 de kg nu a fost doar ceva care s-a produs la exterior. Reconstrucția mea a plecat din interior spre exterior și asta m-a schimbat. La 140 de kilograme eu nu mai aveam vise. Cu 50 de kilograme în minus am reușit să visez din nou.

Greutatea ta te ducea doar într-o anumită zonă de roluri și nu mai aveai bucurie?

Da. Iar acum, la minus 50 de kilograme, încă sunt oameni care nu mă recunosc. Și asta este o provocare pentru mine. “Tu nu ești Talașman, n-ai cum să fii! Ți-ai schimbat total genul!”

Azi, la capătul a 50 de kilograme slăbite și a unui amploi modificat cum te simți?

Bucuros. Eu știu că vin cu anumit soi de energie pe care o am din alergare. Am alt suflu. Respir și simt altfel. M-am conectat altfel la lumea înconjurătoare. Alergând pe coclauri – prin locuri neumblate – am descoperit că pot să fac cu corpul meu foarte multe lucruri. Îți crește foarte mult stima de sine. În meseria noastră contează tipul de energie cu care vii într-o echipă, cu care abordezi un rol.

Și acum ce gen ești?

Știi că nu mă interesează? Înainte mă interesa. Voaim să fiu tragi-comicul Pierrot, țărănușul comic.

Dar de ce să nu te intereseze?

Pentru că nu e meseria mea! Eu la casting mă prezint și dau o probă. Atât. Ei te întreabă: “Poți să stai în mâini?”, de exemplu. Dacă poți, iei rolul.

Dacă un actor își impune o categorie, își închide celelalte drumuri?

Da. Actorul trebuie să fie ca o carte deschisă. La orice pagină dă regizorul, el trebuie să fie acolo. Știi cum văd eu relația cu publicul? Tu ești ca o carte. Regizorul te citește, apoi întoarce cartea spre public. Actorul este o carte deschisă, întoarsă către publicul.

Nu ai un plan în legătură cu cariera ta, deși faptul că alergi înseamnă că ai avut un plan!Înseamnă că ai vrut să fii în acord cu tine.

Exact. Eram în total dezacord cu mine, cu ceea ce știam despre mine, cu ceea ce fusesem. Grăsimea asta nu mi s-a pus numai pe afară. Oamenii grași nu au doar grăsimea exterioară, asta care se vede. De asta scapi cel mai ușor. Bine, muncești, te chinui. Grăsimea aia care nu se vede este cea mai grea, până începi să te reconstruiești. Până te acordezi din nou. Da, eu nu mă acordasem cu instrumentul din mine.

bogdan talasman

N-am urât niciodată pe nimeni. Cred că ar fi trebuit să învăț asta. Este multă zgură în meseria noastră. Frumos este ca lumea să nu vadă zgura asta, să vadă doar glazura. Eu am văzut și am înghițit multă zgură. Eu sunt un actor trecut de 40 de ani care îi iubește și îi respectă foarte tare pe tinerii actori. Mă emoționează până la lacrimi și mă bucură aripile lor. Asta îmi place cel mai mult la tineri: faptul că au aripi și cred că pot să facă orice. Și chiar pot! Când îi privesc îmi amintesc de mine la vârsta lor, de visurile mele neîmplinite, câteodată. Ei mă fac să zâmbesc!

Cred că teatrul este doar un mijloc de a ajunge la om. Mai sunt și alte mijloace de ajunge la om. Actorii sunt geambași de emoții. Dar emoțiile astea te pot arde și pe tine. Te mai arzi câteodată. Că și tu ești om. Căderile în meseria asta sunt căderi de la înălțimea unui trapezist de circ. Ele fac parte din meserie. Și importantă este revenirea din cădere. Nu-mi plac actorii care se asigură! În meseria asta te arunci în cap fără asigurare. Atunci e marea meserie. Atunci este frumos!

Vorbește-mi despre Teatrul tău Mic!

Sunt actor al Teatrului Mic din 2000. Am intrat în echipa teatrului jucând în Școala femeilor. L-am înlocuit pe Petrică Nicolae. Am intrat în trei zile în rol și am învățat 80 de pagini de text în versuri.

Nu o să vorbesc mult despre teatrul meu, pentru că o să-l parafrazez pe Kennedy și o să zic: „Nu contează ce a făcut Teatrul Mic pentru mine, ci contează ce pot să fac eu pentru Teatrul Mic”…Noi suntem trecători prin lumea asta. Teatrul e un loc unde se adună niște emoții. Iar actorii sunt niște emițătoare de emoții puternice.

Ai modele în meserie?

Îl iubesc pe Dan Condurache.

Vorbește-mi despre spectacolul 39 de trepte de la Teatrul Foarte Mic.

Inițial eu nu eram în proiectul ăsta. Eram la sală, pe bandă, și primesc un telefon de la Andreea Grămoșteanu. „A plecat un actor din proiect. Vrei să vii tu?”. Am răspuns simplu: „Da!”. Cred foarte mult în câțiva actori ai Teatrului Mic. Cred în Andreea Grămoșteanu, în Valentina Popa, în Ilinca Manolache. Aceste actrițe luminează scenă când pășesc. Cred în Radu Iacoban. Radu e total opusul meu. Eu sunt histrionic, el e cerebral. Mie îmi place să mă fac zob și să mă duc tăvălug.

Sunt pătimaș și furios și am un soi de combustie interioară care vine tăvălug peste om și îmi plac lucrurile simple și cuvântul sens și sorb și fluid și fiord și zob.

“Știi, noi aici vrem să ne jucăm. E o joacă serioasă. Un joc”, mi-a spus Andreea Grămoșteanu despre 39 de trepte. Cred foarte mult în joc. Nu cred în lucrurile serioase. Nu cred în repetițiile serioase, unde nimeni nu glumește. Cred în actorul care are disponibilitatea de a se pune pe ațe și de a-l lăsa pe regizor să facă cu el ce vrea. Cu condiția ca regizorul să îi ofere confortul psihic necesar. Dacă îl îngrădește pe actor, atunci experiența eșuează.
Îmi plac oamenii care râd și plâng în egală măsură. Îmi place simțul umorului la om. Eu sunt un om cu simțul umorului!

Și ce nu ai?

Nu știu. Ce nu am? Doar mă știi, că am repetat la Hârca se întoarce. Ce nu am?

Măsură. Eu ce nu am?

Disciplină.

Îmi place munca în echipă, dar sunt un solitar. Și funcționez foarte bine singur. Îmi consum emoțiile de unul singur. De asta alerg. Mi se spune că alerg ca să mă găsesc. Probabil că da. Poate că mă voi opri când mă găsesc. Alerg după mine. După un suflet pereche. După emoțiile tari. Caut emoțiile alea tari. Sunt un consumator și un producător de emoții. Îmi place cuvântul emoție.

Tu chiar nu te gândești la cariera ta?

Nu.

E mai importantă viața ta decât carieră? Mulți renunță la viața personală pentru carieră.

Eu cred că e o păcăleală! Sunt actori care consideră că doar pe scenă sunt întregi. Ești om în fiecare clipă…
Și actor în fiecare clipă…
De ce să sacrifici viața ta pentru carieră? De ce?

Viața ta e mai importantă decât meseria ta?

Da. Viața mea e mai importantă. Meseria mea e o cameră a sufletului meu.

Ai renunța la meseria de actor?

Nu pot să fac asta pentru că asta face parte din mine. M-am întrebat: “Talașmane, știi să faci ceva?”. M-am întrebat asta în timp ce alergam. M-am întrebat: „Talașmane, ești fericit?” Și încă nu am găsit răspunsul. Dar mai am de alergat. (râde)

bogdan talasman

Cred că sunt singurul actor care face maratoane montane. Îmi plac munții. Îmi plac emoțiile care îți lasă un gol în stomac. Îmi plac picioarele femeilor. Sâmbăta, pe 9 mai, o să alerg pentru teatrul meu. Sunt momente când îmi vine să renunț. Cam pe la km 33 îmi vine să renunț. La km 33 nu mă mai ascultă mușchii. Acolo e un prag. Dacă îl depășești, termini maratonul.

Asta o controlezi cu mintea?

Nu, asta o controlezi cu sufletul. Rațiunea te oprește. Te întreabă: “De ce alergi atâta?”

De ce ți-e cel mai frică?

Că n-am să mai pot simți într-o zi. Că am să devin tare ca piatra. Oamenii tari ca piatra nu mai simt nimic. Dacă viața e o emoție continuă, cum te descurci așa tare ca piatra?
La aplauzele de final e frumos să zâmbești și tu. Să spui: asta a fost, cu bune și rele. A fost o luptă. Atâta am putut, dar am făcut-o cu bucurie.

 

Foto: Simion Buia, @Romanian actors



07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.