„Pădurea spânzuraţilor”, premiera spectacolului inspirat de romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Naţional din Bucureşti, a făcut din Teatru o voce autentică şi originală în ansamblul celor care au interpretat în anul care tocmai s-a încheiat o partitură complicată, a Centenarului Marii Uniri.
Un articol de Andreea Nanu|10 ianuarie 2019
Fiindcă nu este simplu să vorbeşti despre unitate într-o societate asaltată de spiritul timpului, nici să identifici limbajul prin care să transmiţi un mesaj convingător despre ceea ce înseamnă, astăzi, să fim împreună. Una dintre calităţile spectacolului construit cu pasiune şi minuţiozitate de Radu Afrim este aceea că propune şi reuşeşte să comunice o viziune integratoare despre noi şi rădăcinile noastre, despre lumea contemporană şi cea de ieri, într-un dialog al ideilor şi imaginilor care stimulează reflexivitatea şi invită la dezbatere. Personajul lui Liviu Rebreanu devine, în spectacolul regizat de Radu Afrim, Apostol al unor idei pe care merită să le revizităm. E o provocare să aduci faţă în faţă două lumi separate de un veac tulburat de două Războaie Mondiale, de ideologii totalitare şi mentalităţi care au evoluat într-un ritm atât de alert, schimbând felul în care ne definim identitatea, modul în care ne coagulăm ca familie, ca societate şi, poate şi mai dificil, ca naţiune în secolul XXI.
„Ura”. E primul cuvânt proiectat pe ecranul ce serveşte drept pânză de fond spectacolului şi, retrospectiv, istoriei recente. Însă ca orice cuvânt, acesta capătă înţeles în momentul în care devine parte a unui limbaj, aşa cum faptele noastre cotidiene primesc un sens atunci când sunt puse în contextul istoriilor personale, din care se alcătuieşte apoi tapiseria complexă a istoriei mari, obiective. PăduREA spânzURAţilor îşi descoperă de la început forţa de sugestie, fiindcă regizorul ştie cum să-i articuleze semnificaţiile, punându-le sub semnul emblematicului. „Ura” cea „rea” decupată din titlul romanului se aude chiar din prima scenă, în sunetul drujbelor care taie o pădure; nu există ezitare, nici pudoare în această defrişare invazivă care trimite cu gândul la o execuţie publică, cu eficienţa şi mai ales cu indiferenţa faţă de natură şi, în subtext, faţă de natura umană. Tineri frumoşi, demni de a urca pe soclurile unor kuroi antici, dar şi sfidători prin puterea de a doborî copacii, de a-şi smulge propriile rădăcini. Rădăcini care supravieţuiesc într-o doină bătrânească, formidabil interpretată live de o bătrănă din Apuseni, cu volute ca un drum spre casă; dificilul drum spre acasă, ale cărui meandre traversează nisipurile mişcătoare ale memoriei – conştiinţă.
Decorul e simplu şi plurivalent, mizând pe forţa de sugestie a corespondenţelor. Casa, ca simplă construcţie, are nevoie să fie dublată de arhitectura subtilă a locuirii pentru a deveni acasă. Dacă la început e bar de noapte „La Spânzuratu” (The Hanged) în buna tradiţie a satului „convertit” fără discernământ la civilizaţia de import, azil pentru tineri acaparaţi de telefoane mobile şi consumaţi de revolte fără urmări, casa capătă substanţă pe măsură ce descoperim vieţile celor care o locuiesc: Apostol Bologa, copil şi adolescent cu revelaţii mistice, mama care încearcă să-şi împartă echitabil iubirea între copil şi Dumnezeu, apoi baraca soldaţilor de pe front; în amurgul îndrăgostirii vedem casa Iloncăi împodobită cu cergi şi maci roşii, apoi biserica luminată de Înviere iar la final, anticamera în care Apostol Bologa primeşte condamnarea la moarte. Spaţiu al prezenţei şi al trecerii, survolată de ochiul de ciclop al chipului roşu „decapitat”, casa lui Radu Afrim este o insulă, un spaţiu metaforic de reflecţie la destinul individual şi colectiv, ale cărei adevărate semnificaţii depăşesc, întotdeauna, fruntariile timpului în care se întâmplă. Ochiul care dansează oniric în orbita goală trimite şi la ochiul Judecătorului sau la ochiul conştiinţei, ca instanţă critică. Într-o subtilă corespondenţă, palmele imense cu degete răsfirate care străpung pământul reiau ideea de fatum, de soartă în ale cărei mâini atotputernice fie te abandonezi, sau din care încerci zadarnic să te eliberezi. La construirea perspectivei critice contribuie imaginile proiectate în fundal, trimiţând la comunism, mineriade şi proteste recente, toate acestea întărind şi dimensiunea politică a spectacolului care evită abordările partizane şi ne invită să reflectăm la ce mai înseamnă azi raţiunea politică şi rodul ei necesar: binele comun.
Spectacolul lui Radu Afrim reuşeşte să aducă în actualitate, cu maximă acuitate vizuală şi simbolică, o realitate obiectivă, România în Primul Război Mondial, păstrându-i nealterată forţa de evocare. Scenariul, deşi amplu, e pertinent şi îşi păstrează tensiunea prin decupajul relevant al fragmentelor. Realismul şi poezia sunt cei doi plămâni cu care „noua pădure” a lui Afrim respiră; o respiraţie largă care îndestulează estetic şi îndeamnă cu o discreţie rafinată la decantarea lucrurilor esenţiale. Reuşeşte acest pariu dificil introducând în scenă un personaj enigmatic, Conştiinţa. În interpretarea lui Marius Manole, „dublul critic” al lui Apostol Bologa traversează un spectru generos de nuanţe, acumulează multe întrebări în încercarea de a da un sens personal binelui şi răului care, departe de a rămâne idei abstracte, se configurează ca relaţii, ca legături între semeni. Marius Manole face vizibile metamorfozele interioare ale lui Bologa, acompaniind just şi cu fineţe trecerile de la o stare la alta, alteori pregătind salturile în gol ale sufletului. Vocile celor doi se urmăresc ca într-o Fugă, făcând dialogul lui Bologa cu sine o expresivă călătorie în labirint.
Klapka, avocat în viaţa de dinaintea Războiului, devine avocatul unei umanităţi pe care ne îndeamnă s-o privim cu alţi ochi, s-o examinăm dincolo de conflicte mărunte, să-i evaluăm permanenţele. Richard Bovnoczki dovedeşte, ca de fiecare dată, o uimitoare capacitate de a intra în rol, de a-l asuma în toată profunzimea dilemelor de conştiinţă ale lui Klapka. Discursul lui e firesc, dozează cu naturaleţe umorul şi tragedia, traversează cu sensibilitate inteligentă dramele personajului, dându-le coerenţă şi amplitudine în contextul de fractură spirituală provocată de război. Klapka face pledoaria unei idei care luminează ca un far negura tranşeelor: omul e mai presus de lege, nici un conflict politic nu poate suspenda valoarea ireductibilă a vieţii umane. Generozitatea şi compasiunea îl călăuzesc coerent, până la scena finală în care încearcă să-l salveze pe Bologa, în numele unor idealuri astăzi prea puţin apreciate: prietenia, răspunderea, fidelitatea. Apostol Bologa e un caracter puternic în lectura lui Radu Afrim; Alexandru Potocean îşi construieşte personajul pe constanta intransigenţei morale, a căutării febrile a adevărului şi dreptăţii. Un Bologa racordat fără repaos la propria conştiinţă, într-o tensiune continuă care-l face uneori să pară prea egal cu sine; dar poate că tocmai această paradoxală încrâncenare detaşată ni-l apropie, ni-l face aproapele nostru. O mărturie a ceea ce suntem, dar şi Apostol a ceea ce putem deveni. Emoţionează felul în care Bologa se încăpăţânează să salveze sufletul fratelui, dar fără supleţea lui Klapka, ci afectat de o anumită „nerăbdare a inimii” cum ar spune Stefan Zweig, fiindcă vrea să funcţioneze după criterii absolute într-o lume relativă. De aici şi relaţia conflictuală cu Generalul Karg – o apariţie grotescă, un comandant de oşti fără cap, un alt „spânzurat” care trage după el un candelabru (faţă de a cărui lumină rămâne orb!), simbolul unei civilizaţii prăbuşite sub propria-i greutate. Istvan Teglas, care-l interpretează şi pe locotenentul Varga, dă o inconfundabilă culoare personajului Karg, transformându-l într-o prezenţă care te urmăreşte, ca o întrebare incomodă sau ca o fantasmă de coşmar, parcă desprinsă din Bulgakov. Într-adevăr, frontul are ceva dintr-un bal al lui Satan, iar Afrim a imaginat o coregrafie care umple scena şi dă adâncime mişcărilor interioare ale personajelor. Şi aici sunt numeroase secvenţele emblematice: combatantul rănit care se urcă singur pe propriul postament, soldaţii care-şi deschid valizele ce devin pietre de mormânt împodobite cu chipuri luminate de candele, dezlănţuirea stihiilor care anunţă declanşarea Războiului. Interesant este că şi femeile îşi au propriul lor război. Urmărindu-le pe Ilona (Raluca Aprodu), mama lui Bologa (Natalia Călin) şi Marta (Ada Galeş), la care se adaugă inspirat cântecele femeilor din Apuseni (Lenuța și Teodora Purja), m-am dus cu gândul la evocările Svetlanei Aleksievici şi la ideea că dincolo de războiul văzut există un altul, la fel de dramatic, adeseori anonim. Parafrazând, războiul are, în spectacolul lui Radu Afrim, şi „chip de femeie”, unul care completează tabloul absurdului şi al cruzimii. Însă, poate paradoxal, războiul femeilor dă culoare şi profunzime, păstrând intactă o umanitate şi o întrebare, reluată la octavă, în registrele înalte ale fragilităţii, feminităţii, misterului Vieţii: „unde mergem?”
„Pădurea spânzuraţilor” e un spectacol valoros prin faptul că ridică multe întrebări. Ce înseamnă să lupţi împotriva fratelui tău? Ce înseamnă dragostea şi sacrificiul, care este balanţa justă între ele? Mai suntem dispuşi să investim, să suferim pentru ceva? Ce ecou mai au în sufletele noastre mormintele eroilor? Misiunea „Apostolului” în lume este să-i aducă pe oameni la unitatea credinţei. Să ne ajute să credem că mai putem fi împreună, nu doar legaţi printr-un contract social, ci printr-o viziune împărtăşită.
…Una dintre cele mai tulburătoare imagini este aceea în care trunchiuri de copac coboară din înalt, strivind trupurile soldaţilor în mişcare lentă, pentru ca ridicarea lor înapoi la cer să le transforme sonor în limbi de clopot, anunţând Învierea. Sau o (re)Naştere.
Sursa foto: TNB, Florin Ghioca
