CRONICĂ DE FILM Deşi „Box”, noul film al lui Florin Şerban, păstrează destule din preocupările stilistice şi tematice din „Eu când vreau să fluier, fluier”, îi lipsesc totuşi prospeţimea, dinamica şi nervul pe care se susţinea debutul premiat în 2010 cu Ursul de Argint la Berlin.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 noiembrie 2015
„Box”, noul film scris şi regizat de Florin Şerban, începe foarte promiţător. Cu bluze ce îi dezvăluie spatele, tocuri, blugi strâmţi sau fuste ce se unduiesc pe şolduri, o femeie atrăgătoare (jucată de Hilda Peter) – despre care aflăm rapid că este actriţă de teatru de limbă maghiară şi profesoară de dans pentru copii – este urmărită pe străzile de la marginea şi din centrul unui oraş pe care un indicator ni-l relevă ca fiind Sibiu.
În astfel de scene, camera se substituie de multe ori privirii unui alt personaj şi, prin insistenţa cu care se deplasează în spatele protagonistei, nedezlipită de mişcările sale, sugerează, în cel mai pur şi clasic limbaj cinematografic, o atracţie, în primul rând fizică.
Urmăritorul este un mai tânăr boxer tăcut şi cu tenul măsliniu (debutantul Rafael Florea), care îşi împarte timpul între sala de antrenament, unde aparatul de filmat ni-l arată de foarte aproape pentru a-i pune mai bine în evidenţă deopotrivă corpul bine lucrat şi hotărârea de a performa, spălătoria auto la care lucrează şi casa sărăcăcioasă din afara oraşului unde trăieşte cu bunicul său (Nicolae Motrocan).
Faptul că între cei doi – Cristina şi Rafael – se va întâmpla ceva şi că acel ceva va fi motorul narativ al filmului este evident încă de la primele secvenţe – astfel că miza devin atunci momentul şi modul în care se va consuma legătura lor, în ceea ce pare a fi o comunitate care ar taxa o relaţie între o femeie de peste 30 de ani, căsătorită şi cu un copil (aşa cum ni se arată că este protagonista), şi un tânăr în jurul a doar 20 de ani.
Florin Şerban alege, destul de superficial, să-şi plaseze cei doi protagonişti în medii opuse – Cristina e o artistă matură, intelectuală, are familie şi locuieşte în centrul oraşului, în timp ce Rafael este un tânăr sărac, fără prea multă şcoală şi parte unei lumi unde forţa fizică este dominantă. Opţiunea poate fi trecută cu vederea, înţeleasă şi considerată o convenţie acceptabilă, în ciuda lipsei de originalitate.
Problema este însă că regizorul-scenarist nu fructifică premisele pe care tot el le lansează – o aparentă dorinţă sexuală intensă (aşa cum induce senzaţia observarea în contrast a corpurilor celor doi), o presupusă poveste de iubire altfel, intenţia de sfidare a deprinderilor sociale şi morale.
Aşa cum era de aşteptat, iniţial Cristina îl respinge (nu foarte convingător) pe Rafael, doar pentru ca mai târziu să îi caute prezenţa, arătându-se dispusă să accepte o propunere nebunească a tânărului (una care seamănă cu visul deţinutului din „Eu când vreau să fluier, fluier”, ce o viza pe studenta venită în practică la penitenciar). Însă asta se întâmplă abia după ce suntem îndrumaţi să descoperim că, de fapt, femeia îşi bănuieşte soţul (Sorin Leoveanu) – de asemenea actor, dar la un teatru de limba română – că o înşală, relaţia lor fiind oricum mai mult rece.
Prin urmare, ceea ce se doreşte a fi o poveste ieşită din norme se dovedeşte o pliere pe aşteptări şi, în fond, o abordare conservatoare – în viziunea lui Florin Şerban, femeia nu putea fi pur şi simplu atrasă de un tânăr care îi dă târcoale, mai mult timid decât obraznic. Apropierea de el este prezentată ca o evadare, ca o defulare pentru eşecul în căsătorie.
Scenele ce sugerează o eventuală mare pasiune – ce se întrezărea a fi una din mizele vizuale şi narative – sunt abandonate şi înlocuite, în încercarea de a oferi ceva consistenţă unei poveşti firave, cu cadre statice, aproape observaţionale, dominate de dialoguri puţine şi cu o mizanscenă strict funcţională, fără imaginaţie. Ele au doar rolul de a lăsa să se întrevadă transformările interioare ale celor două personaje, schimbări care le împing să facă gestul de desprindere din finalul filmului, tratat foarte cuminte de Florin Şerban.
Cineastul se străduieşte să construiască o aşteptare, a cărei împlinire evită să o livreze însă, astfel încât resorturile pe care le atribuie personajelor îşi pierd din credibilitate. O estetică ce se vrea realistă – şi care include şi tentativa de dramatizare minimă – este aplicată unei structuri scenaristice de tip hollywoodian. Neasumându-se până la capăt niciuna din cele două direcţii, rezultatul pare unul nesincer.
Florin Şerban nu este nici foarte subtil când încearcă să compenseze pentru tăcerile protagoniştilor şi să uşureze înţelegerea psihologiei acestora – de exemplu, după ce descoperă, de la managerul său, aranjamentele din spatele partidelor de box, Rafael îşi descarcă frustrarea şi furia lovind cu toporul un copac mare din curte (şi pe care bunicul îi ceruse să-l taie).
„Box” păstrează destule din preocupările stilistice şi tematice din „Eu când vreau să fluier, fluier”, însă îi lipsesc însă nervul, prospeţimea şi dinamica pe care se susţinea debutul premiat în 2010 cu Ursul de Argint la Berlin.
„Box” a intrat în cinematografe la 30 octombrie.
INFO
Box (România, 2015)
Regia: Florin Șerban
Cu: Hilda Peter, Rafael Florea, Sorin Leoveanu
Rating: ●●●○○
