O idee greu de suportat pentru englezi: dincolo de un anume punct, precis delimitat în timp (1966, anul în care au devenit campioni mondiali, pe teren propriu, graţie unui arbitru sovietic lovit brusc de miopie), istoria fotbalului lor nu a mai fost reală.
Un articol de Cinesseur|12 iulie 2016
Fără să-şi fi dat seama, întreaga suflare microbistă din Anglia a abandonat realitatea. Tot ceea ce li s-a întâmplat de atunci încoace, în materie de rezultate la „naţională” e într-o zonă crepusculară a unui contrafactual cultivat cu o căpoşenie fără precedent prin alte părţi.
Scopul şi obligaţia lor, mai ales după ruşinea de aseară, e să se rupă de acel punct. Nu să-l (re)nege, ci să-l depăşească. Aş zice că până ce acest lucru nu se va întâmpla, vor persevera în actuala distrugere.
Acolade temporale: 5 iunie 2004: Anglia – Islanda 6-1. Meci amical. 27 iunie 2016: Anglia – Islanda 1-2. Optimi de finală la Euro.
Cum s-au inversat polii în numai 12 ani? Răspunsul e revoltător de simplu: Islanda a progresat în fotbal ca un Făt-Frumos ispirescian, în vreme ce Anglia şi-a cultivat cu cerbicie un sentiment stupid de mândrie în faţa propriului retard (care datează de câteva decenii, dar s-a accentuat în ultimii zece ani). Ceva în genul vacii care răstoarnă şiştarul şi-apoi pune poza pe facebook. Or sort of… Aţi prins ideea, sunt sigur.
Islanda are doar 300.000 de locuitori în vreme ce numărul fotbaliştilor legitimaţi în Anglia e de vreo 5 ori mai mare (numărându-i şi pe cei din ligile inferioare ligilor inferioare).
Până şi vulcanii, cum cu năduf observa marele Gary Lineker, sunt mai mulţi. Cu toate acestea, Anglia nu e în stare să închege o reprezentativă decentă, în schimb face paradă cu sumele indecente cheltuite în Premier League pe fotbalişti mediocri. Străini sau de-aiurea (vezi De Bruyne, despre care am şi scris aici).
Ok, patronatul cluburilor care aruncă bani cu nonşalanţă nu mai are demult sânge englezesc, însă asta nu ar trebui să fie o scuză pentru diriguitorii federaţiei, ci o provocare. Negată cu voioşie.
Ce au reuşit islandezii e, fără îndoială, un fragment de istorie. Dar numai pentru ei, aşa cum am mai spus. Pentru Europa şi pentru fotbal, în general, aportul lor e nesemnificativ.
Ce propun ei nu e o revoluţie de tipul „tiki-taka” adus de spanioli în urmă cu nişte ani, ci mai degrabă un ghid de supravieţuire într-un mediu populat de rechini cinici. Sau obosiţi. În disputa cu Anglia posesia nu a sărit de 37%. În marja obişnuită. De siguranţă, nu de eroare. Acesta nu e fotbal. E un mutant care deocamdată are rezultate. Un alien pe care noi, cei din afară, tindem să-l romanţăm. Fiindcă e la îndemână şi fiindcă de place să vedem goliaţi răpuşi de davizi. Dar o mai spun o dată: acesta nu e fotbal. E o copie.
În fond, Anglia s-a făcut de râs şi-n 1950, tot într-o zi de iunie, cu Statele Unite, care efectiv nu exista ca echipă la ora aceea. Un accident pentru ambele părţi, căci Anglia avea să ajungă în acel punct de care azi trebuie să se desprindă, iar SUA încă îşi caută identitatea în… soccer.
Amănunt anecdotic: portarul islandezilor, Halldórsson, e regizor de spoturi publicitare şi videoclipuri. În 2012 a făcut clipul piesei „Never Forget”, o lălăială salvată parţial de viori, pe care Islanda a trimis-o la Eurovison. Melodia e slabă, vă puteţi convinge singuri, însă concepţia regizorală e aproape poetică.
Tot o copie, tot ce e acolo am mai văzut şi la alţii, nimic excepţional. Execuţia însă e curată. Cam la fel stau treburile şi cu fotbalul islandezilor, unul rafinat de Lars Lagerbäck, antrenor suedez cu alură de profesor de economie la un liceu industrial.
Ai săi l-au dat afară de la „naţională”, islandezii îi vor face statuie. În vreme ce Suedia e deja acasă, la pachet cu zeul Zlatan, Islanda va juca în sferturile de finală. Cu Franţa. De care nu va trece. Pentru că Franţa e a doua echipă care are faţă de campioană europeană după Italia. Repeat after me: Buffon-Barzagli-Bonucci-Chiellini. Şi viţăvercea: Chiellini-Bonucci-Barzagli-Buffon. Destul. Quod erat… referendum. Pardon, demonstrandum.
Foto: Europeanul Metropolis – facebook, euro 2016
