Două mediumetraje prezentate la Divan Film Festival au avut în centru oraşul Bucureşti: „Marilena de la P7”, de Cristian Nemescu, de la a cărui lansare s-au împlinit 10 ani, şi foarte puţin cunoscutul – dar extraordinarul – documentar color „Bucureşti”, realizat în 1942 de cineastul amator Nicolae Traian Bratu.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 august 2016
Cea de-a şaptea ediţie a Divan Film Festival din Portul Cultural Cetate a avut ca temă „Poveşti urbane din Balcani” şi, printre altele, a marcat 10 ani de la apariţia unuia dintre cele mai exotice şi atipice filme din cinematografie română.
Este vorba de mediumetrajul „Marilena de la P7”, lansat la Cannes în 2006, anul morţii regizorului său, tânărul Cristian Nemescu, şi a sunetistul Andrei Toncu. Filmul rezistă probei timpului, iar diferenţele dintre cinemaul exploziv şi „colorat” al lui Nemescu şi realismul reţinut al colegilor săi de generaţie ies acum şi mai mult în evidenţă.
Şi fac cu atât mai regretabilă dispariţia prematură a cineastului care ar fi putut îmbogăţi Noul Cinema Românesc (mai mult decât a făcut-o deja prin „California Dreamin’”) şi care, aşa cum s-a scris, ar fi putut oferi o alternativă solidă la estetica realistă şi poate chiar o nouă direcţie (complementară celei iniţiate de Cristi Puiu).
Deşi „Marilena de la P7” (scris de Nemescu şi de scenaristul Tudor Voican) era plasat într-un mizer cartier bucureştean, spaţiul pe care îl creează este dominat de un realism magic ancorat în tradiţia unui cinema foarte apropiat de Fellini sau Tornatore.
Un spaţiu al visării, al trăirilor intense şi al pulsiunilor puternice. Energia electrizantei Marilena (Mădălina Ghiţescu) este conectată la vibraţia întregului cartier. Iar universul blocurilor cenuşii, sărăciei, prostituatelor şi morţii este redat prin sensibilitatea adolescentului Andrei (Gabriel Huian), astfel că totul este învăluit într-o atmosferă caldă, umană, care atenuează din duritatea existenţei la periferie.
Cinemaul lui Cristian Nemescu era un cinema-spectacol: mişcări bruşte ale camerei de filmat, un montaj alert şi cu tăieturi mereu surprinzătoare, prim-planuri sugestive şi cadre foarte largi, evadare în vis (acolo unde totul e posibil), dialoguri spirituale, muzică din belşug şi cu o puternică încărcătură dramaturgică şi un joc cu cadrele care sfida aşteptările.
Primul film românesc color
Prezentat la Divan Film Festival în cadrul unui calup de patru scurtmetraje româneşti mute, documentarul „Bucureşti” (41 min.) a fost lansat de cineastul amator Nicolae Traian Bratu în 1942, în plin război şi în timpul alianţei României antonesciene cu Germania nazistă a lui Hitler.
Este considerat a fi primul film românesc color, iar potrivit istoricului de film Marian Ţuţui, nu se ştie unde se află originalul, care a fost filmat pe 16 mm (foarte probabil la una dintre televiziunile private din România, unde ar fi fost vândut de urmaşii regizorului).
Omagiu adus capitalei – filmată în toate cele patru anotimpuri -, „Bucureşti” este în primul rând un foarte preţios document vizual, deoarece surprinde foarte multe dintre punctele reprezentative (clădiri, străzi, parcuri) ale unui oraş înainte de transformările arhitecturale radicale aduse de comunism, dar şi obiceiurile şi activităţile de recreere ale locuitorilor. Dincolo de această bogată informaţie istorică pe care o oferă şi de curiozitatea pe care o stârneşte, filmul este şi o formă de recuperare a memoriei (fiind, bineînţeles, interzis de regimul instalat după război).
Fără comentariu din off, dar cu intertitluri jucăuş-ironice (în română şi germană), filmul, deşi a avut ca scop iniţial promovarea turistică a Bucureştiului, se dovedeşte acum mai mult decât atât: o operă cinematografică îndrăzneaţă care, la limită, poate fi încadrată în tradiţia aşa-numitului gen „simfonia oraşului”. Un gen nefrecventat în România, dar dezvoltat în anii `20, în special de cineaştii de avangardă, care încercau să surprindă viaţa agitată din oraşe, aflate atunci în plină dezvoltare. Un film cu cadre foarte scurte care îl fac extrem de dinamic.
„Bucureşti” este, totuşi, portretul idilic al unui oraş în care sărăcia si viaţa grea de zi cu zi a oamenilor simpli par să nu existe şi în care totul este veselie şi voie bună. Şi chiar ecoul războiului este ocultat, deşi se văd câteva cadre cu soldaţi, iar la parada militară de 10 Mai (Ziua Regalităţii) se poate observa arborat drapelul nazist, indiciu al perioadei în care au fost realizate filmările. Din această perspectivă, filmul are şi o uşoară latură propagandistică, ce acum îşi pierde însă relevanţa.
Documentarul lui Nicolae Traian Bratu merită recuperat şi eventual lansat pe internet, pentru că valoarea sa depăşeşte cadrul unui document vizual de epocă, reuşind să fie un film stimulativ şi unicat în cinematografia română.
