BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Testamente făcute de bucureșteni
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-de-totdeauna-testamente-facute-de-bucuresteni/

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

Un articol de Georgeta Filitti|21 Februarie 2016

Carol I, ajuns pe Tronul României ca principe, apoi ca rege, s-a dovedit un militar şi un gospodar fără pereche. A intuit marile calităţi ale românilor, a ştiut să le canalizeze pe un făgaş folositor dar în acelaşi timp a reprimat, cât i-a fost cu putinţă, lenea, neglijenţa, lucrul de mântuială. Prin felul cum şi-a gestionat avutul (din familie şi cel primit prin lista civilă votată de Parlament) a putut lăsa ţării un castel emblematic (Peleş), o colecţie de artă excepţională şi mai multe legate unor instituţii pe care, fie le-a iniţiat, fie le-a sprijinit sistematic. La Bucureşti a lăsat fonduri băneşti Academiei Române, Fundaţiei universitare, Societăţii de Geografie, bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă ca şi pentru sporirea altora de susţinere a orfanilor, ofiţerilor „la strâmtoare” sau a surorilor de caritate. Cele 12 milioane astfel dispuse urmau să ajungă în mâna beneficiarilor abia după un an de la moartea Suveranului, ca în răstimp să mai producă dobândă.

Astăzi, doar Fundaţia Universitară Carol I, restaurată după distrugerea sălbatică din timpul revoluţiei din 1989, mai aminteşte de prodigalitatea regală. Cei care citesc azi acolo, în sălile unde s-a recreiat atmosfera în care severul monarh venea adesea să studieze, îşi pot o clipă imagina că trăiesc în la belle époque.

În 1835, Safta Brâncoveanu, văduva marelui ban Grigore, punea în aplicare testamentul acestuia, în calitate de executoare, prin ridicarea spitalului brâncovenesc. L-a înzestrat cu venitul mai multor moşii şi era destinat bolnavilor cronici, bărbaţi şi femei. Urma să fie condus de o epitropie, care să se îngrijească şi de biserica domniţa Bălaşa. Dări de seamă, rapoarte, situaţii amănunţite erau prezentate, spre a evita neglijenţele şi furturile. Statul nu se putea amesteca în rosturile spitalului. Poate pentru apărarea odată în plus a acestei opere, băneasa Safta a pus să se scrie, pe dosul tăbliei unei mese, un blestem înfricoşător pentru cel ce i-ar fi năruit ctitoria. Aşezământul a fost demolat în 1986, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

Un particular, Jacques Flias, lasă în 1914 Academiei Române, un fond pentru întemeierea unei fundaţii menite să susţină instituţii de cultură, „de preferinţă de cultură practică”, şi a unui spital de 100 de paturi. Se mai adaugă o sumă pentru premii şi burse oferite de Academie. Curând după întemeierea fundaţiei şi a spitalului, a început vrajba între Academie şi administratori. După război, totul s-a naţionalizat. Clădirea atât de frumoasă a fundaţiei, unde se organizau expoziţii, conferinţe, concerte, a fost acoperită cu o faţadă de blocuri comuniste. Spitalul a revenit, până în 1989, nomenclaturii comuniste. Premiile Elias au încetat şi ele a fi distribuite, din princini neînţelese. Capitalul lăsat de generosul testator s-a irosit încât, aşa cum s-a întâmplat cu alte zeci de gesturi similare, lăsământul lui J. Elias a devenit o nostalgică amintire.

Iordan Guţulescu, din strada Popa Soare nr. 41, îşi redactează testamentul printr-un nesfârşit dialog de iertare cu Dumnezeu. După ce lasă o sumă oarecare fiului cel mare, îl însărcinează cu slujbe şi pomeniri pentru părinţi, vreme de zece ani, la mormântul de la mânăstirea Cernica. Aşa, la 3, la 6, la 9 zile, apoi la 3 săptămâni, la 40 de zile, la câte 3 luni, 6 luni, la un an – vreme de un an, moştenitorul trebuia să facă parastase. Alţi 5 ani numărul lor se reducea la 3.  Testatorul preciza sumele ce urmau a fi plătite călugărilor, clopotarilor, paracliserilor, dimensiunea colivelor, a prescurilor, greutatea lumânărilor (1 kg), pentru trăsura preotului transportat de la Bucreşti la Cernica. Dacă moartea lui se suprapunea oarecum cu a soţiei, slujbele, pentru economie, se contopeau. Pomenile erau şi ele calculate: 80 kg peşte bun (în valoare de 100 de lei), 80 de pâini (20 de lei), zarzavat+untdelemn+orez (25 d elei), 6 decalitri de vin (36 de lei), un decalitru de ţuică (8 lei) – totul pentru 160 de călugări şi săraci.

I.G. mai stabilea şi gestica parastasului de 7 ani, candela „neadormită” 10 ani (dacă se spărgea, lăsa 4 lei de înlocuire) etc etc.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123