BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Testamente făcute de bucureșteni
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-de-totdeauna-testamente-facute-de-bucuresteni/

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

Un articol de Georgeta Filitti|21 februarie 2016

Carol I, ajuns pe Tronul României ca principe, apoi ca rege, s-a dovedit un militar şi un gospodar fără pereche. A intuit marile calităţi ale românilor, a ştiut să le canalizeze pe un făgaş folositor dar în acelaşi timp a reprimat, cât i-a fost cu putinţă, lenea, neglijenţa, lucrul de mântuială. Prin felul cum şi-a gestionat avutul (din familie şi cel primit prin lista civilă votată de Parlament) a putut lăsa ţării un castel emblematic (Peleş), o colecţie de artă excepţională şi mai multe legate unor instituţii pe care, fie le-a iniţiat, fie le-a sprijinit sistematic. La Bucureşti a lăsat fonduri băneşti Academiei Române, Fundaţiei universitare, Societăţii de Geografie, bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă ca şi pentru sporirea altora de susţinere a orfanilor, ofiţerilor „la strâmtoare” sau a surorilor de caritate. Cele 12 milioane astfel dispuse urmau să ajungă în mâna beneficiarilor abia după un an de la moartea Suveranului, ca în răstimp să mai producă dobândă.

Astăzi, doar Fundaţia Universitară Carol I, restaurată după distrugerea sălbatică din timpul revoluţiei din 1989, mai aminteşte de prodigalitatea regală. Cei care citesc azi acolo, în sălile unde s-a recreiat atmosfera în care severul monarh venea adesea să studieze, îşi pot o clipă imagina că trăiesc în la belle époque.

În 1835, Safta Brâncoveanu, văduva marelui ban Grigore, punea în aplicare testamentul acestuia, în calitate de executoare, prin ridicarea spitalului brâncovenesc. L-a înzestrat cu venitul mai multor moşii şi era destinat bolnavilor cronici, bărbaţi şi femei. Urma să fie condus de o epitropie, care să se îngrijească şi de biserica domniţa Bălaşa. Dări de seamă, rapoarte, situaţii amănunţite erau prezentate, spre a evita neglijenţele şi furturile. Statul nu se putea amesteca în rosturile spitalului. Poate pentru apărarea odată în plus a acestei opere, băneasa Safta a pus să se scrie, pe dosul tăbliei unei mese, un blestem înfricoşător pentru cel ce i-ar fi năruit ctitoria. Aşezământul a fost demolat în 1986, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

Un particular, Jacques Flias, lasă în 1914 Academiei Române, un fond pentru întemeierea unei fundaţii menite să susţină instituţii de cultură, „de preferinţă de cultură practică”, şi a unui spital de 100 de paturi. Se mai adaugă o sumă pentru premii şi burse oferite de Academie. Curând după întemeierea fundaţiei şi a spitalului, a început vrajba între Academie şi administratori. După război, totul s-a naţionalizat. Clădirea atât de frumoasă a fundaţiei, unde se organizau expoziţii, conferinţe, concerte, a fost acoperită cu o faţadă de blocuri comuniste. Spitalul a revenit, până în 1989, nomenclaturii comuniste. Premiile Elias au încetat şi ele a fi distribuite, din princini neînţelese. Capitalul lăsat de generosul testator s-a irosit încât, aşa cum s-a întâmplat cu alte zeci de gesturi similare, lăsământul lui J. Elias a devenit o nostalgică amintire.

Iordan Guţulescu, din strada Popa Soare nr. 41, îşi redactează testamentul printr-un nesfârşit dialog de iertare cu Dumnezeu. După ce lasă o sumă oarecare fiului cel mare, îl însărcinează cu slujbe şi pomeniri pentru părinţi, vreme de zece ani, la mormântul de la mânăstirea Cernica. Aşa, la 3, la 6, la 9 zile, apoi la 3 săptămâni, la 40 de zile, la câte 3 luni, 6 luni, la un an – vreme de un an, moştenitorul trebuia să facă parastase. Alţi 5 ani numărul lor se reducea la 3.  Testatorul preciza sumele ce urmau a fi plătite călugărilor, clopotarilor, paracliserilor, dimensiunea colivelor, a prescurilor, greutatea lumânărilor (1 kg), pentru trăsura preotului transportat de la Bucreşti la Cernica. Dacă moartea lui se suprapunea oarecum cu a soţiei, slujbele, pentru economie, se contopeau. Pomenile erau şi ele calculate: 80 kg peşte bun (în valoare de 100 de lei), 80 de pâini (20 de lei), zarzavat+untdelemn+orez (25 d elei), 6 decalitri de vin (36 de lei), un decalitru de ţuică (8 lei) – totul pentru 160 de călugări şi săraci.

I.G. mai stabilea şi gestica parastasului de 7 ani, candela „neadormită” 10 ani (dacă se spărgea, lăsa 4 lei de înlocuire) etc etc.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.