Bucureştiul, între “pavaje de paie” şi numărătoarea computerizată a gropilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-intre-pavaje-de-paie-si-numaratoarea-computerizata-a-gropilor/

Tradiţia, în oraşul nostru, se regăseşte în distracţia permanentă (şi numele i-ar veni de la bucurie) dar şi în starea mizerabilă a drumurilor, cu Dâmboviţa şi Colentina revărsându-se la cea mai slabă ploaie, gropi, apă stătută şi noroi până la genunchi.

Un articol de Georgeta Filitti|21 August 2016

Cam asta a fost imaginea urbei, din sec. XVI, când apar primele consemnări, şi până către sfârşitul sec. XIX. Doar până atunci?

Drumuri bătătorite de pământ erau puţine, se stricau repede şi domnia poruncea ca gropile să se umple cu resturi de la „binalele” dărâmate. Această improvizaţie nu dura mult. Oricum, când au început să se sistematizeze marile artere ale oraşului, arheologii au descoperit, la peste un metru adâncime, asemenea umplutură pe fostele „poduri”, astăzi căi: Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Moşilor, Calea Şerban vodă, Calea Plevnei, Calea Griviţei.

Pe la 1574, francezul Lescalopier aminteşte de uliţe podite cu trunchiuri de copaci. Prost legate între ele, unele putrezite, cu mocirlă pe dedesupt, asemenea „pavaje” puneau deopotrivă în primejdie viaţa oamenilor dar şi a cailor ori a boilor înhămaţi sau înjugaţi la trăsuri, căruţe, cotigi, şarabale ş.a.

Peste un veac, în timpul lui Matei Basarab, trăia un bucureştean pe nume Oprea podarul. Apăruse, aşa dar, un slujbaş care se îngrijea de starea drumurilor. Mai schimba o bârnă, mai punea trei ţigani să sape un şanţ de scurgere a apei…

Primul drum podit şi îndreptat, din poruncă domenască, a fost Podul Mogoşoaiei. La începutul sec. XVIII, C. Brâncoveanu  porunceşte să fie aşternut cu bârne de stejar, prinse între ele, mărginite de şanţuri pentru scurgerea apei. Nu existau trotuare şi a circula pe pod rămânea un lucru primejdios pentru „prostime”. În plus, înlocuirea din vreme în vreme a „batacilor” (bârnelor) a dat prilej reclamagiilor să se plângă la Poartă că se chelesc pădurile din Prahova şi Dâmboviţa ca să calce vodă lin la Bucureşti…

Mai apoi fanarioţii Alexandru Ipsilanti şi Nicolae Caragea înfiinţează instituţii anume pentru construirea şi întreţinerea căilor principale de circulaţie; e vorba de „Vornicia podurilor” şi de „Epitropia casei podurilor”. Riveranii erau datori să contribuie băneşte, proporţional cu lungimea faţadei casei sau a grădinii „la uliţă”. Îndărătnicii erau mai numeroşi decât bunii platnici şi Mihai Suţu confiscă toate butcile, trăsurile şi săniile răilor platnici.

Bucurestiul interbelic - Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Bucurestiul interbelic – Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Nicolea Mavrogheni revine la practica „podirii cu paie”, silindu-i pe boieri să plătească o taxă când erau căftăniţi (adică primeau un rang şi îmbrăcau astfel un caftan nou). Pe la 1800, Mihai Suţu introduce podăritul, taxă asupra băuturilor alcoolice aduse în oraş, plătită pentru prima dată şi de supuşii  străini (sudiţi). Nici amenzile (ştrafurile) pentru contrabandă n-au îndestulat prea mult bugetul administraţiei drumurilor.

O evidenţă răuvoitoare dovedeşte că toţi cei aflaţi în fruntea acestei epitropii a drumurilor s-au îmbogăţit considerabil – mărturie stau mai ales casele ridicate chiar pe principalele poduri ale Bucureştiului…

La 1824, sub cel dintâi domn pământean, Grigore Dim. Ghica, sistemul podirii cu bârne e abandonat în favoarea pavării cu piatră de râu. Străzile iau o formă concavă, cu un canal de scurgere a apei pe mijloc. La 1834 se înfiinţează „biroul pavajelor” şi odată cu el se instituie licitaţiile: garanţie de 10% din valoarea lucrărilor, termene de valabilitate, contestaţii… Până la 1860 s-au purtat discuţii pentru aducerea pietrei cubice (din import, din munţii noştri?). Atunci încep să se formeze şi „corpuri de pietrari comunali” şi se introduce macadamul – procedeu inventat de un scoţian (nisip cu pietriş, udat şi bătut cu maiul).

În 1860-1866 s-au pavat 250 de străzi. Podul Mogoşoaii a fost şi de această dată privilegiat: s-a adus granit din Scoţia (ca balast al vaselor venite în porturile dunărene să achiziţioneze cereale). La începutul sec. XX s-a trecut la asfaltarea străzilor din centrul oraşului. Asta n-a împiedicat producerea, prin 1910, a unei gropi uriaşe la intersecţia Căii Victoriei cu bd. Elisabeta, lângă Grand Hotel Boulevard, în care s-au prăbuşit mai mulţi cai cu călăreţii lor, la parada de 10 mai.

Cuiva i-a venit ideea să reînvie pavajele de lemn; le-a aranjat însă vertical, sub forma unor cilindri de 30-40 cm lungime şi diametru de 8-12 cm, stabilizaţi cu bitum. Aşezate pe străzile de azi M. Eminescu şi Tunari, acestea au rezistat până la al doilea război mondial.

Şi povestea continuă, cu materiale de ultimă generaţie, planuri mirifice, primari îmbogăţiţi miraculos şi gropi la fel de spectaculoase.

Foto: Bucureştiul interbelic – facebook

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »