Bucureștiul reginei Elisabeta
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-reginei-elisabeta/

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

Un articol de Georgeta Filitti|29 noiembrie 2016

Oraşul o impresionează prin culoare şi sunet. Maramele purtate de femei, indiferent de condiţia socială, albul predominant în mai toate hainele o fac să vorbească de „exotism”, de „neobişnuit”. Dusă la Mitropolie, pe covorul roşu aşternut în onoarea ei, tânăra domniţă asistă şi la căsătoria a 40 de perechi de români care şi-au unit atunci destinele.

Palatul regal, despre care, ca şi soţul ei, cu greu spune că s-ar putea numi astfel, declară că a fost cu siguranţă „aranjat în grabă”. Peste 23 de ani, în 1892, va nota cu mândrie că igrasia a dispărut, osteneala maestrului Sthör a dat roade (a adus mobilier, lambriuri, a amenajat biblioteca în stil renascentist german), iar oraşul, în general, creşte cu circa 1.000 de case construite anual.

Observaţiile pe care le face despre capitala ei sunt contradictorii şi doar coroborarea cu alte mărturii ne ajută să înţelegem starea de spirit a acestei femei de educaţie spartană, curioasă, bună şi dornică să-şi înţeleagă supuşii.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini, dar şi de cârciumile unde zăreşte „chipuri de briganzi cu ochi blânzi (!) şi trişti”.

La venirea ei, Dâmboviţa (care înseamnă, după credinţa reginei, frunză de stejar) era nezăgăzuită. Inunda mahalalele şi era plină de puradei despuiaţi, sacagii guralivi şi bivoli cu pielea lucioasă (i s-a spus că iarna aceştia sunt acoperiţi cu pături de lână ca să facă faţă frigului şi ţinuţi în „adăposturi subterane”). După aproape un sfert de secol, canlizarea râului făcuse minuni iar pe cheiu se înşirau hale, abatoare, spitale, şcoli, cazărm, biserici.

Fântânile singuratice de la marginea oraşului o impresionează în chip deosebit; le-au săpat cei care vor să le fie iertate păcatele; de aceea, cine bea zice cu voce tare: „Dumnezeu să-l ierte!”.

Circulaţia în oraş îi pare năucitoare. Trăsurile gonesc ameţitor prin faţa Palatului regal: într-un sfert de oră trec 120-150 de atelaje. Le mână, de obicei, birjari lipoveni care conduc repede, ca la Petersburg. Sunt „curaţi, discreţi şi cinstiţi”, iar de 1 ianuarie vin la rege cu pâine, sare şi miere. Liniştea oraşului e păstrată doar între orele două şi patru din noapte, constată nemulţumită regina Elisabeta.

Dar nu doar trăsurile întreţin zgomotul. Bulgarii (de fapt oltenii!) cu cobiliţe, aprovizionează ambulant oraşul, cărând, între altele, o „băutură oribilă” – braga – dar şi miei jupuiţi, spânzuraţi de prăjini.

La balul de la Palat, de 1 ianuarie, regina rămâne uimită de stăpânirea de sine a musafirilor; un deputat ţăran şi soţia lui nu se miră de nimic, stau gravi şi importanţi, încât are senzaţia că adevărata regină este această femeie de origine modestă, înfăşurată graţios în marama ei minunată.

Modernizarea oraşului se vădeşte în rapiditatea cu care e adoptată moda pariziană, ca şi faptul că româncele sunt la curent cu teatrul parizian, cu „ce se poartă” în orice domeniu.

Dar unele apucături venite, crede regina, din timpuri imemoriale, dăinuie în Bucureştii ce se occidentalizează. E vorba de „bucuria publică” pricinuită de trecerea mortului: în sicriu, descoperit, fardat, împodobit şi bocit de femei care-şi zmulg părul din cap, în sunetele Marşului funebru al lui Chopin. Şi ca să acentueze „bizareria”, regina, după ce vorbeşte de coliva care însoţeşte orice înmormântare românească, aminteşte de înjurătura „mânca-ţi-aş coliva!”.

Paştele îi pare un moment magic: lumea ia lumină în biserica metropolitană de la rege.

Regina Elisabeta reţine şi aşa zise legende: despre femeia blestemată „să nu albească” ori despre cea care şi-a bătut bărbatul (silită să toarcă zi şi noapte până când aruncă fusul într-un loc de unde ţâşneşte un izvor şi acolo zideşte o biserică).

Din amestecul de constatări directe şi povestiri auzite, regina evocă un moment semnificativ: când principele Carol a fost invitat pe tronul României nu ştia bine nici unde se află această ţară. A luat o hartă şi a tras o linie între Londra şi Bombay, constatând că viitoarea lui patrie de adopţie e pe traseu şi a exclamat: „E o ţară de viitor!”.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini



20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

Pagina 2 din 3123