În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.
Un articol de Georgeta Filitti|29 noiembrie 2016
Oraşul o impresionează prin culoare şi sunet. Maramele purtate de femei, indiferent de condiţia socială, albul predominant în mai toate hainele o fac să vorbească de „exotism”, de „neobişnuit”. Dusă la Mitropolie, pe covorul roşu aşternut în onoarea ei, tânăra domniţă asistă şi la căsătoria a 40 de perechi de români care şi-au unit atunci destinele.
Palatul regal, despre care, ca şi soţul ei, cu greu spune că s-ar putea numi astfel, declară că a fost cu siguranţă „aranjat în grabă”. Peste 23 de ani, în 1892, va nota cu mândrie că igrasia a dispărut, osteneala maestrului Sthör a dat roade (a adus mobilier, lambriuri, a amenajat biblioteca în stil renascentist german), iar oraşul, în general, creşte cu circa 1.000 de case construite anual.
Observaţiile pe care le face despre capitala ei sunt contradictorii şi doar coroborarea cu alte mărturii ne ajută să înţelegem starea de spirit a acestei femei de educaţie spartană, curioasă, bună şi dornică să-şi înţeleagă supuşii.
Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini, dar şi de cârciumile unde zăreşte „chipuri de briganzi cu ochi blânzi (!) şi trişti”.
La venirea ei, Dâmboviţa (care înseamnă, după credinţa reginei, frunză de stejar) era nezăgăzuită. Inunda mahalalele şi era plină de puradei despuiaţi, sacagii guralivi şi bivoli cu pielea lucioasă (i s-a spus că iarna aceştia sunt acoperiţi cu pături de lână ca să facă faţă frigului şi ţinuţi în „adăposturi subterane”). După aproape un sfert de secol, canlizarea râului făcuse minuni iar pe cheiu se înşirau hale, abatoare, spitale, şcoli, cazărm, biserici.
Fântânile singuratice de la marginea oraşului o impresionează în chip deosebit; le-au săpat cei care vor să le fie iertate păcatele; de aceea, cine bea zice cu voce tare: „Dumnezeu să-l ierte!”.
Circulaţia în oraş îi pare năucitoare. Trăsurile gonesc ameţitor prin faţa Palatului regal: într-un sfert de oră trec 120-150 de atelaje. Le mână, de obicei, birjari lipoveni care conduc repede, ca la Petersburg. Sunt „curaţi, discreţi şi cinstiţi”, iar de 1 ianuarie vin la rege cu pâine, sare şi miere. Liniştea oraşului e păstrată doar între orele două şi patru din noapte, constată nemulţumită regina Elisabeta.
Dar nu doar trăsurile întreţin zgomotul. Bulgarii (de fapt oltenii!) cu cobiliţe, aprovizionează ambulant oraşul, cărând, între altele, o „băutură oribilă” – braga – dar şi miei jupuiţi, spânzuraţi de prăjini.
La balul de la Palat, de 1 ianuarie, regina rămâne uimită de stăpânirea de sine a musafirilor; un deputat ţăran şi soţia lui nu se miră de nimic, stau gravi şi importanţi, încât are senzaţia că adevărata regină este această femeie de origine modestă, înfăşurată graţios în marama ei minunată.
Modernizarea oraşului se vădeşte în rapiditatea cu care e adoptată moda pariziană, ca şi faptul că româncele sunt la curent cu teatrul parizian, cu „ce se poartă” în orice domeniu.
Dar unele apucături venite, crede regina, din timpuri imemoriale, dăinuie în Bucureştii ce se occidentalizează. E vorba de „bucuria publică” pricinuită de trecerea mortului: în sicriu, descoperit, fardat, împodobit şi bocit de femei care-şi zmulg părul din cap, în sunetele Marşului funebru al lui Chopin. Şi ca să acentueze „bizareria”, regina, după ce vorbeşte de coliva care însoţeşte orice înmormântare românească, aminteşte de înjurătura „mânca-ţi-aş coliva!”.
Paştele îi pare un moment magic: lumea ia lumină în biserica metropolitană de la rege.
Regina Elisabeta reţine şi aşa zise legende: despre femeia blestemată „să nu albească” ori despre cea care şi-a bătut bărbatul (silită să toarcă zi şi noapte până când aruncă fusul într-un loc de unde ţâşneşte un izvor şi acolo zideşte o biserică).
Din amestecul de constatări directe şi povestiri auzite, regina evocă un moment semnificativ: când principele Carol a fost invitat pe tronul României nu ştia bine nici unde se află această ţară. A luat o hartă şi a tras o linie între Londra şi Bombay, constatând că viitoarea lui patrie de adopţie e pe traseu şi a exclamat: „E o ţară de viitor!”.
Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini…
