Bucureștiul reginei Elisabeta
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-reginei-elisabeta/

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

Un articol de Georgeta Filitti|29 noiembrie 2016

Oraşul o impresionează prin culoare şi sunet. Maramele purtate de femei, indiferent de condiţia socială, albul predominant în mai toate hainele o fac să vorbească de „exotism”, de „neobişnuit”. Dusă la Mitropolie, pe covorul roşu aşternut în onoarea ei, tânăra domniţă asistă şi la căsătoria a 40 de perechi de români care şi-au unit atunci destinele.

Palatul regal, despre care, ca şi soţul ei, cu greu spune că s-ar putea numi astfel, declară că a fost cu siguranţă „aranjat în grabă”. Peste 23 de ani, în 1892, va nota cu mândrie că igrasia a dispărut, osteneala maestrului Sthör a dat roade (a adus mobilier, lambriuri, a amenajat biblioteca în stil renascentist german), iar oraşul, în general, creşte cu circa 1.000 de case construite anual.

Observaţiile pe care le face despre capitala ei sunt contradictorii şi doar coroborarea cu alte mărturii ne ajută să înţelegem starea de spirit a acestei femei de educaţie spartană, curioasă, bună şi dornică să-şi înţeleagă supuşii.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini, dar şi de cârciumile unde zăreşte „chipuri de briganzi cu ochi blânzi (!) şi trişti”.

La venirea ei, Dâmboviţa (care înseamnă, după credinţa reginei, frunză de stejar) era nezăgăzuită. Inunda mahalalele şi era plină de puradei despuiaţi, sacagii guralivi şi bivoli cu pielea lucioasă (i s-a spus că iarna aceştia sunt acoperiţi cu pături de lână ca să facă faţă frigului şi ţinuţi în „adăposturi subterane”). După aproape un sfert de secol, canlizarea râului făcuse minuni iar pe cheiu se înşirau hale, abatoare, spitale, şcoli, cazărm, biserici.

Fântânile singuratice de la marginea oraşului o impresionează în chip deosebit; le-au săpat cei care vor să le fie iertate păcatele; de aceea, cine bea zice cu voce tare: „Dumnezeu să-l ierte!”.

Circulaţia în oraş îi pare năucitoare. Trăsurile gonesc ameţitor prin faţa Palatului regal: într-un sfert de oră trec 120-150 de atelaje. Le mână, de obicei, birjari lipoveni care conduc repede, ca la Petersburg. Sunt „curaţi, discreţi şi cinstiţi”, iar de 1 ianuarie vin la rege cu pâine, sare şi miere. Liniştea oraşului e păstrată doar între orele două şi patru din noapte, constată nemulţumită regina Elisabeta.

Dar nu doar trăsurile întreţin zgomotul. Bulgarii (de fapt oltenii!) cu cobiliţe, aprovizionează ambulant oraşul, cărând, între altele, o „băutură oribilă” – braga – dar şi miei jupuiţi, spânzuraţi de prăjini.

La balul de la Palat, de 1 ianuarie, regina rămâne uimită de stăpânirea de sine a musafirilor; un deputat ţăran şi soţia lui nu se miră de nimic, stau gravi şi importanţi, încât are senzaţia că adevărata regină este această femeie de origine modestă, înfăşurată graţios în marama ei minunată.

Modernizarea oraşului se vădeşte în rapiditatea cu care e adoptată moda pariziană, ca şi faptul că româncele sunt la curent cu teatrul parizian, cu „ce se poartă” în orice domeniu.

Dar unele apucături venite, crede regina, din timpuri imemoriale, dăinuie în Bucureştii ce se occidentalizează. E vorba de „bucuria publică” pricinuită de trecerea mortului: în sicriu, descoperit, fardat, împodobit şi bocit de femei care-şi zmulg părul din cap, în sunetele Marşului funebru al lui Chopin. Şi ca să acentueze „bizareria”, regina, după ce vorbeşte de coliva care însoţeşte orice înmormântare românească, aminteşte de înjurătura „mânca-ţi-aş coliva!”.

Paştele îi pare un moment magic: lumea ia lumină în biserica metropolitană de la rege.

Regina Elisabeta reţine şi aşa zise legende: despre femeia blestemată „să nu albească” ori despre cea care şi-a bătut bărbatul (silită să toarcă zi şi noapte până când aruncă fusul într-un loc de unde ţâşneşte un izvor şi acolo zideşte o biserică).

Din amestecul de constatări directe şi povestiri auzite, regina evocă un moment semnificativ: când principele Carol a fost invitat pe tronul României nu ştia bine nici unde se află această ţară. A luat o hartă şi a tras o linie între Londra şi Bombay, constatând că viitoarea lui patrie de adopţie e pe traseu şi a exclamat: „E o ţară de viitor!”.

Românii îi par oameni frumoşi (femeile, mici, graţioase, cu ochi mari, luminoşi, bărbaţii seamănă cu francezii), preocupaţi să-şi aibă „fiecare casa lui”. Când vizitează oraşul, e fascinată de covoarele spânzurate pe garduri, alături de oale şi străchini



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Pagina 3 din 3123