„Acest spectacol a renăscut pe moartea lui Bobò”. Am încercat în „La Gioia“ să redau sufletul lui. El este aici, trăieşte încă, prin memoria, prin viaţa sa.
Un articol de Monica Andronescu|8 iunie 2023
Spectacolul începe după dispariția lui. Este o bucurie în care se amestecă elemente. Absența sa a devenit o prezență foarte puternică. Este o înmormântare cu elemente de bucurie, în care simțim prezența lui Bobò.”
Este mărturisirea lui Pippo Delbono, artistul total, care construiește pe scenă un tip de teatru personal, unic, un tip de spectacol/poem în care arta teatrală se redefinește și se transformă într-o confesiune stranie, în care fiecare cuvânt, și fiecare gest, și fiecare imagine, și fiecare floare, și fiecare emoție, și tristețea, și bucuria, totul capătă energia unei explozii ce urmează să se întâmple și să spulbere ordinea cunoscută.
Spectacolul despre care Pippo Delbono spune „este ultimul reper al unui drum pe care îl parcurg de peste 20 de ani”, „La Gioia”/ „Bucuria”, a fost prezentat la Timișoara, care în acest an este Capitală Culturală Europeană, în cadrul programului Anotimpurile FEST-FDR, la Sala Mare a Teatrului Național.
„Vreau să o iau de la capăt după moartea lui Bobò, pentru a crea o nouă dimensiune a vieții posibile. Dar spectacolul renaște și pentru că a fost complet regândit după moartea lui”. Bobò, omul care i-a schimbat viața lui Pippo Delbono, și-a petrecut mai bine de 40 de ani din viață într-un azil de psihiatrie din Aversa, lângă Napoli. De aici l-a luat Pippo Delbono în urmă cu mai bine de 20 de ani și el i-a devenit cel mai important partener de scenă. Era surdomut și analfabet.
„Misterul a ceea ce se întâmplă după moarte continuă în budism și în creștinism. Dar când vezi că unul dintre cei apropiați ție dispar, simți absența oamenilor, un vid. Am simțit asta și după dispariția mamei și a altor oameni care mi-au influențat viața. Mintea nu poate să înțeleagă așa ceva la nivel spiritual. Simți prezența celui dispărut, simți ceva care continuă și este dificil să numești acele lucruri. Nu putem înlocui morții, ei sunt plecați, dar, în teatru, categoriile spațiului și timpului se deplasează și pot deveni altceva. Bobò este aici, cu noi. Cum, nu știu, dar este aici, în inima noastră. Îl simțim în stomac, în amintiri. El aduce cu el marele mister, secretul teatrului. N-ar putea să moară niciodată, deja, când era viu era situat într-un alt spațiu și alt timp. El plecase acolo dinainte. El era un mort viu când era deja în viață. Și-a continuat călătoria și trăiește în necunoscut și în mister.”
O căutare disperată, un strigăt după fericire, un amestec de neputință cu speranță, un om închis într-o cușcă, mormane de haine din care oamenii lipsesc, o mare de frunze uscate și o scenă plină de flori superbe de plastic, ca un mormânt mare și vesel în care simți o prezență apăsătoare. Și un om care, cu vocea lui magică, umple spațiul dintre lumi: „Marea noastră, care nu ești în ceruri…” Poemul straniu ca o rugăciune laică al lui Erri De Luca adâncește golul care se deschide în față mascat de căutarea unei bucurii care nu există. „Dov’è la gioia?” rămâne strigătul pe care-l iei cu tine. Unde e bucuria? „Eu întreb unde este: în mine? În afara mea? Lumea e plină de tristețe, de neliniște, de durere, de nedreptate, de rasism, de furie. Unde se află această bucurie? Tot ce vedem sunt oameni care se închid, ziduri care se ridică.”
O căutare a bucuriei, dincolo de sentimentul morții și al neputinței, care străbate fiecare secundă dintr-un spectacol din care păstrezi pentru totdeauna refrenul din „Maldita primavera”, interpretat pe scenă cu o stranietate imposibil de uitat, acesta este sensul din „La Gioia”.
„Am ales să dau spectacolului titlul „Bucuria” – un cuvânt care mă sperie, care îmi amintește de poze de familie, de copii veseli, de peisaje vesele. Toți sunt morți, toți sunt falși (…) Această „La Gioia”, această bucurie sau, cum îmi place să spun, „drum către bucurie” este un spectacol care trece prin durere, care luptă pentru a o descoperi, pentru a ajunge la ea.”
Iar tipul de teatru pe care-l face Pippo Delbono, extrem de personal, cu căutări viscerale, este o formă de metabolizare artistică a durerii, a tristeții, a depresiei, a iubirii.
„Lupt în continuare cu pesimismul, iar în „Bucuria“ povestesc această tristețe. Încă lupt pentru a ieși din tristețe și sper că voi reuși.”
