Bulevardul Regina Elisabeta. Scurtă poveste despre supraviețuire
https://www.ziarulmetropolis.ro/bulevardul-regina-elisabeta-scurta-poveste-despre-supravietuire/

Ziarul Metropolis demarează o campanie editorială care va scoate la lumină poveştile necunoscute ale străzilor din Bucureşti şi secretele lor. Unele niciodată cunoscute, altele uitate, istoriile lor merită redescoperite.

Un articol de Dana Ionescu|22 noiembrie 2020

POVEȘTILE STRĂZILOR DIN BUCUREȘTI De-a lungul anilor, a purtat mai multe nume, în funcție de schimbările suferite de o societate cu care istoria n-a fost tocmai generoasă. A jucat mai multe roluri pe scena mare a Bucureștiului, păstrându-și unele repere, începând cu Palatul Suțu, Universitatea și Grădina Cișmigiu, precum și alte clădiri ce au găzduit instituții dispărute. A dorit să exprime o identitate, să fie funcțional, dar și atrăgător. Între trecut și prezent, acesta este Bulevardul Regina Elisabeta, una dintre cele mai circulate zone ale capitalei.

Reper al metropolei, Bulevardul Regina Elisabeta etalează și astăzi embleme importante ale unei istorii agitate. De la Palatul Suțu, astăzi sediu al Muzeului Municipiului București, aflat vizavi de Universitate, artera se îndreaptă spre Opera Națională din București. Drumul nu e lung deloc și îl înveți repede. Pentru bucureșteni, e greu de ocolit: pe acolo te duci dinspre Universitate spre Cișmigiu, spre Piața Kogălniceanu, la doi pași de Teatrul Bulandra, spre Facultatea de Drept și spre Opera Națională din București.

Alte vremuri, alte nume

Actualul bulevard Regina Maria a apărut pe harta orașului la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul manatului primarului Pache Protopopescu, pentru a face legătura între două mahalale, mahala Oborului și cea a Cotrocenilor, trecând prin centrul orașului. La început i s-a spus pur și simplu „Bulevardul”, căci era de ajuns. După înființarea Universității, avea să se numească Bulevardul Academiei, iar timpul avea să-i aducă și alte denumiri, dictate de vremuri. Axă perfect dreaptă, el avea să devină la scurtă vreme Bulevardul Regia Maria, iar după aceea „Bulevardul 6 Martie” (pe 6 martie 1945, regele Mihai I al României fusese obligat de Uniunea Sovietică să semneze decretul de numire în funcție a guvernului condus de Petru Groza)
„Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Istoria postdecembristă avea să-i aducă o nouă denumire, „Bulevardul Mihail Kogâlniceanu”, dar și o întoarcere restitutivă. Astăzi, această axă importantă a urbei și-a recăpătat numele de Bulevardul Regina Elisabeta.

Inițial, artera și piațetele proiectate pe traseul ei, printre altele pentru a găzdui statui ale unor personalități, au purtat numele acestor personalități. La început întinzându-se între actuala Piață Izvorul Rece și Piața Mihail Kogâlniceanu, Bulevardul Regina Elisabeta trecea prin Piața Universității, cu statuia lui Mihai Viteazul. C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu și  M. Kogălniceanu, importanți oameni politici, au delimitat, prin statuile ce îi reprezentau un fel de axă liberală a zonei, dar numai pentru scurtă vreme. Din 1948, piețele purtând numele celor trei politicieni și statuile aveau să rămână incomplete. De fapt, două dintre ele, neconforme cu mersul lucrurilor și nedorite de noua ordine, aveau să dispară. Ca și povestea primarului Protopopescu, a cărui statuie a fost înlocuită. Peste mai bine de o jumătate de secol, în 2019, monumentul lui Ion C. Brătianu, va fi refăcut și se va întoarce în locul inițial destinat lui.

Mărirea dinaintea decăderii

Hoteluri, restaurante, cinematografe și alte spații de loisir erau din belșug pe Bulevardul Regina Elisabeta. „Bucuria este viaţa văzută printr-o rază de soare”, spunea aceasta, iar razele de soare nu ocolesc axa care a cunscut vremuri de glorie, dar și tragedii, care și-a văzut identitatea mutilată, dar a reușit să ajungă în mileniul III. Istoriile Universității, poveștile Cișmigiului și ale liceenilor de la „Gheorghe Lazăr”, indisociabili de aleile parcului sau de chioșcul în care a cântat zeci de ani fanfara militară, și bogata mitologie de la „Capșa”, aflată la doi pași de Cercul Militar, fac parte din destinul acestei axe importante a orașului.

La jumătatea anilor ’30, când viața artistică trăia un moment de efervescență, când idei noi înfierbântau mințile artiștilor, iar Europa era în fierbere, Bulevardul Regia Elisabeta atrăgea ca un magnet. La cinematografele de acolo ajungeau o mulțime de oameni, după ce se plimbau pe Calea Victoriei, și pe dive precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich erau dornici să le admire în filmele ce rulau la cinematografe ca „Regal”, „Capitol”, „Splendid”, „Trianon”, „Lumina”. Peliculele rulau de câteva ori pe zi și făceau deliciul îndrăgostiților dornici de aventură.

La cofetării, dulciuri occidentale stăteau alături de prăjituri preparate după rețete orientale, iar în meniurile restaurantelor preparatele autohtone, cu influențe balcanice, coabitau cu bucate de import. Pe-atunci, în grădinile de vară ale restaurantelor bucureștene cânta adesea Maria Tănase, artistică unică, admirată deopotrivă de intelecuali și de țărani.

Povești adormite

„Bucureștii au un farmec imprecis și cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact cu toate ventuzele lui cu piața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită”, scria Tudor Arghezi în cunoscutul său volum „Cu bastonul prin București”. Ulița și mahalaua românească intrau nestingherite și pe Bulevardul Regia Elisabeta, într-adevăr, așa cum și boema pătrundea prin cotloanele zonei ori prin spațiile frivole și își trăia viața.

Până când istoria a adus o schimbare, după aceea încă una, și libertatea a părăsit teritoriul. Oamenii s-au schimbat după chipul și asemănarea orânduirii. Strălucirea s-a estompat până când a dispărut de tot. Bulevardul a supraviețuit adaptându-se. Deși l-a mutilat, imobilitatea l-a și salvat, ca și o anumită încetineală balcanică. Degradarea l-a ocolit, și totuși, cumva, rămâne un caz fericit, deși trecutul așteaptă să fie reînsuflețit dincolo de fațade pentru oamenii unui alt mileniu. Întâmplările și poveștile, anecdotele și personajele din istoria urbană așteaptă să se trezească la viață pentru oamenii prezentului.

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.