„Maestrul şi Margareta” este una dintre cărţile mele de căpătâi, aşadar am aşteptat cu nerăbdare (şi emoţie) să văd spectacolul Bulgakov 17, oferit de Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Liviu Rebreanu”.
Un articol de Andreea Nanu|15 noiembrie 2017
E adevărat că acest Bulgakov, în regia lui László Bocsárdi, a fost o prezență specială în programul Festivalului Național de Teatru. Un spectacol curajos care mi-a lăsat însă câteva nelămuriri… Am văzut reprezentația de la amiază (orele 16.00, la Teatrul Național), ceasul crepuscular al duhurilor care bântuie, se spune, nestingherite, al ispitelor, chiar și al întrebărilor neliniștitoare. Cu siguranță nu a fost un ceas al akediei, fiindcă n-a fost timp de plictiseală. Dimpotrivă, spectacolul s-a înscris pe toată durata celor trei ore într-un ritm alert, totul a fost mișcare, lumină puternică, ruptură de planuri (și de nivel), cursă nebună între vis și realitate, între timpul lui Bulgakov și timpul nostru. Metafora oglinzii, prezentă în textul dramatizării și în scenografie (József Bartha) s-a dovedit cu atât mai sugestivă, cu cât problematica decupată atent din romanul lui Bulgakov reflectă fidel obsesiile contemporane: schimbarea continuă (forță de progres sau de eroziune?), obsesia pentru bani, știrile care manipulează (răspândite de duhuri…sau de mass-media), alături de teme care nu se vor devaloriza niciodată: iubirea, viața, moartea, creația, sacrificiul. Suntem văzuți și ne vedem unii pe ceilalți în decorurile din plexiglas care aruncă pretutindeni imaginea (deformată și deformantă) a ceea ce suntem. Așadar, la invitația regizorului, să aruncăm o privire mai de aproape…
Mai întâi s-ar cuveni să spun că nu este deloc ușor să montezi o piesă inspirată de Maestrul și Margareta. Bulgakov operează cu multiple straturi ale realității și ale textului literar, romanul în roman oferă o mise en abyme greu de ilustrat pe o scenă de teatru sau în ecranizările de care a avut parte, de-a lungul anilor, celebrul roman. Scenariul decupează secvențele de forță ale romanului și le pune cap la cap într-o montură narativă destul de elaborată, lucru care dăunează ritmului piesei. Personajele vorbesc mult, povestesc, monologurile lor se înscriu fie pe coordonata trecutului (rememorează), fie se proiectează într-un viitor destul de abstract (în tentativa de a anticipa), dar prezentul e lipsit de interacțiunea firească pentru scenă. Regizorul a decupat prea aproape de text (de exemplu conversația amplă de la început, dintre Pontius Pilat și Yeshua Ha-Nocziri, romanul din romanul Maestrul și Margareta), rezultând secvențe disproporționate, dacă ar fi să le raportăm la piesă în ansamblul ei.
Nu poți identifica cu certitudine care este centrul de greutate, punctul de fugă pare să se schimbe mereu, iar spectacolul se ține cu greu laolaltă. Lipsește cheagul. Ar fi putut să fie scena apariției lui Woland (Satana), în care acesta aruncă cu bani în sală, vorbind despre schimbarea (exterioară) a lumii, fondul ei de umanitate (sau lipsa acesteia) rămânând același. Prosperitatea și tehnologia nu garantează progresul, fiind mai degrabă paravane care maschează lipsa de substanță. Woland coboară într-o Moscovă stalinistă, în care Stalin îi corespunde, ca un portret în oglindă. O Moscovă în care răul îi stăpânește atât de mult pe oameni încât însuși Satana pare să fie depășit de situație. Ca într-o oglindă deformantă, Woland va fi cel care-i va face dreptate Maestrului, alter-ego al lui Bulgakov însuși, condamnat de regimul totalitar la moarte civică. Oglinda – chiar privirea lucidă a lui Bulgakov! – ne descoperă un adevăr cutremurător, constând în inversarea (alterarea) iremediabilă a polilor realității. Cum nota și Monica Lovinescu, în acea Moscovă a anilor 1940, „Diavolul își schimbă esența, iar intervenția sa devine salutară” (Monica Lovinescu, Unde scurte, Humanitas, 1990, p. 328). Ce poate fi mai tragic decât să faci apel, tocmai pentru a evada din infern, la unul dintre agenții lui? Se pare că, înainte de a fi soluția romanului, a fost și soluția personală a lui Bulgakov. Mă refer, desigur, la scrisoarea disperată transmisă lui Stalin și la memorabila conversație telefonică ce i-a urmat și care, într-o palidă măsură, l-a readus în circuitul literar. Emoționantă în suprarealismul ei, conversația telefonică notată de Elena Sergheevna în jurnalul ei rămâne memorabilă:
„- Faceţi o cerere. Am impresia că de data asta o vor aproba. Ar trebui să ne întâlnim să stăm de vorbă.
– Oh, da, Iosif Visarionovici, am mare nevoie să discut cu dumneavoastră.”
Discuția nu a mai avut loc, dar obsesia ei a rămas, multiplicată la nesfârșit în simbolurile pe care se bazează construcția romanului. Bulgakov rămâne preocupat de tema răului și încearcă să-i demonteze resorturile. Interesant este că această migăloasă operațiune de expunere are loc în plină zi, fără ascunzișuri nici menajamente. Lumina, departe de a reduce misterul, îl exacerbează dându-i o dimensiune suprarealistă, provocatoare, irezistibilă. În dramatizarea și adaptarea scenică semnată de Benedek Zsolt și Roxana Marian e mult dramatism, lucrurile se iau foarte în serios, iar lumina e rece, fără a deveni revelatoare. Apoi, Bulgakov reușește să sugereze amplitudinea absurdului prin umor, printr-o satiră înțepătoare; un umor incandescent care irumpe în Moscova și se întinde spre noi precum pata de ulei din ulciorul Anniușkăi. Nu poți să nu izbucnești (în râs) în fața unei realități atât de contorsionate în care însuși Woland ajunge să facă dreptate și să elibereze sufletele. Râsul lui Bulgakov, chiar dacă-ți îngheață pe buze, e singura cale de a expune precaritățile condiției umane stăpânite de rău: umple Moscova de un lux orbitor (și firește, iluzoriu), își bate joc de putere și actorii ei, de la milițieni la scriitori, dezlănțuie chiar și o furtună peste Moscova, făcând trimitere tot „în oglindă” la ceasul răstignirii lui Hristos.
Dacă rămânem în scena realismului socialist (și spectacolul nu poate să nu țină cont de realitatea în care s-a născut romanul lui Bulgakov), acest umor negru funcționează inteligent, dansul macabru al forțelor oculte saltă pe țărâna morților vii – a oamenilor captivi într-un regim de teroare. Spectacolul Bulgakov 17 alunecă în melodramatic, tonul abordat nu reușește să transmită misterul răului la amiază, nici schimbarea halucinantă a rolurilor dintre „bine” și „rău”. Lipsesc zonele gri. Ritmul alert (fiindcă spectacolul vrea să spună prea multe) nu permite spații de respiro, nici timpi de reflecție. De fapt, replicile foarte lungi și rapide explică și bâlbâielile frecvente ale actorilor, dicția devenind o acrobație riscantă la un asemenea debit verbal. Scenografia modernă și minimalistă nu ajută în sugerarea acelei aure care amplifică, la Bulgakov, lucrurile aparent simple (dar nu simplificate). Bulgakov nu se teme de banalitate fiindcă are într-adevăr forța epică de a ne transmite banalitatea răului, în expansiunea ei de ciupercă atomică. Scena din azilul de nebuni este bine realizată, fiind și una din cheile de lectură ale piesei. Dar de la psihiatrie la metafizic e un pas subtil, pe care piesa nu-l face (doar Bulgakov reușește să redea acest „interval”).
Simplificarea afectează și credibilitatea personajelor. Răul este aproape întotdeauna descris ca „legiune”. În Maestrul și Margareta, Woland apare însoțit de pestrițul său alai, cavaleria apocaliptică: Koroviev(Fagotto), motanul Behemoth, asasinul Azazello, Abadonna și vrăjitoarea Hella. Deși conturat ca prezență scenică prin costum (haina de blană roșie) și replici bine alese, Woland pare lipsit de aură, tocmai fiindcă e solitar. „Alaiul”, chiar dacă redus la o simplă figurație, ar fi funcționat ca amplificator al irupției Răului într-o lume familiară. Identitatea, la Bulgakov, e ca un șarpe care se strecoară insidios, prin frunzișul realității; nu prea se potrivește cu soluția enunțiativă pentru care optează, de exemplu, Zsuzsánna Kiss, ale cărei costume moderne poartă imaginea imprimată a personajului.
E, într-adevăr, riscant să vrei să spui totul despre Maestrul și Margareta într-un singur spectacol. O soluție ar fi fost ca regia să selecteze o temă pe care să o urmărească până la ultimele consecințe (posibilități de expresie) artistice. Asta ar fi făcut ca spectacolul să câștige în organicitate, sens și expresivitate. Și poate, să fie mai concentrat. Este greu să înțelegi spectacolul Bulgakov 17 dacă nu ai citit cartea. Mai ales în acest gen de adaptare scenică, care mizează pe o recuzită minimalistă pentru a reda ideile mari ale romanului. Dar la Bulgakov sunt la fel de semnificative tăcerea, histrionismul, absențele surprinzătoare, rutina (în care se naște „omul nou”), ocultul, lucruri pe care le-am putea considera elemente de legătură, de „atmosferă”, dar fără de care unitatea de sens nu funcționează. Un exemplu de scenă care nu face sistem în spectacol mi s-a părut „balul lui Satan”, descris amplu în roman. Regizorul a optat pentru o trupă de dansatori profesioniști care execută foarte bine un număr de disco dance în lumina stroboscoapelor. Dar acel dans trimite mai degrabă la o discotecă contemporană, fără să aibă nici un flavour demonic, halucinant, oniric, în care să simți că pulsează răul, nu doar o gimnastică fără urmări.
Întâlnirea dintre Maestru și Margareta din Bulgakov 17 pune accentul prea mult pe obsesia publicării romanului, Margareta impunându-se cu forța unui agent literar agresiv. De vină nu sunt actorii, ci textele care au fost decupate pentru ei. Totuși, iubirea este taina care leagă aceste două personaje atât de fragile, e singura sămânță de adevăr purtată de vânt într-o lume demonizată, alienată. Vocea acestei iubiri neobișnuite este sacrificiul Margaretei (își vinde sufletul pentru a-l regăsi pe Maestru), ori despre asta nu si se spune mai nimic, această scenă parcă nu se joacă. De aceea, glasul iubirii nu se aude, pierzându-se ca un obiect delicat într-o vitrină (prea) aglomerată. Am remarcat în schimb câteva voci distincte: Nicu Mihoc (Woland), Sorin Leoveanu (Pilat din Pont), Luchian Pantea (Berlioz), Mihai Crăciun (Maestrul) și firește, Elena Purea (Margarita).
Maestrul și Margareta rămâne, în ciuda materialității grele care-l inspiră, un produs volatil. Sunt multe sensuri care scapă simplei analize raționale, dar tocmai asta îi sporește farmecul și autenticitatea. Realitatea și oglinda ei joacă pe seama noastră o acerbă partidă de șah, adevărul și iluzia își dispută lumea în care trăim. Bulgakov 17 este un act de curaj regizoral, dar rămâne deocamdată un compus instabil. Actorii au ezitările lor, iar dramatizarea romanului încă își caută pulsul și coerența interioară. Merită să exploreze un pas mai departe. Poate că Bulgakov 18 va fi mai bun.
BULGAKOV 17 (după „Maestrul şi Margareta”), dramatizarea şi adaptarea scenică Zsolt Benedek şi Roxana Marian, regia László Bocsárdi, decorul József Bartha, costumele Zsuzsánna Kiss, Teatrul Naţional Târgu-Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”
Bulgakov rămâne preocupat de tema răului și încearcă să-i demonteze resorturile. Interesant este că această migăloasă operațiune de expunere are loc în plină zi, fără ascunzișuri nici menajamente.
Foto: Adi Bulboacă
