Buzăul a devenit între 4 şi 9 iulie, pe durata Festivalului Internaţional de Film Buzz CEE, un spaţiu original al filmelor şi al cineaştilor. Cum a arătat a doua ediţie a festivalului buzoian, aflaţi din rândurile care urmează.
Un articol de Alina Vîlcan|12 iulie 2017
Buzăul are aerul unui târg cochet, cu magazine felurite are căror vitrine strălucesc în soarele amiezii. E vară, însă aici căldura are ceva suportabil, străzile sunt mai degrabă umbroase, oamenii stropesc spre seară trotuarele cu apă, e mai răcoare și parcă și oamenii sunt altfel. Deși aflat la doar o oră și jumătate de București, ajungeam la Buzău pentru prima dată pe 6 iulie pentru cea de-a doua ediție a festivalului Buzz CEE. Veneam cu oarecare prejudecăți sau poate mai degrabă cu întrebarea: de ce ai face un festival internațional de film aici? Aveam, însă, să descopăr că Buzăul și împrejurimile sale, precum Vulcanii Noroioși, sunt o destinație cum nu se poate mai primitoare pentru cineaști din diferite părți ale lumii, cărora le arată un fragment de Românie ce merită din plin vizitat. În plus, gazdele, buzoienii, descoperă în acest fel filme cum nu au mai văzut.
La Buzău, am locuit timp de trei zile, într-un hotel confortabil din centrul orașului, decorat cu nenumărate obiecte aduse aici de cine știe unde, și fiecare dintre aceste obiecte își avea povestea. Noaptea, după ce mă săturam de filme, priveam de la balconul camerei mele din hotelul Corso pietonala populată de tineri. Multe lucruri despre oraș le-am aflat de la una dintre recepționerele hotelului, care mi-a oferit într-o după amiază târzie o cafea din partea casei și am stat de vorbă despre cum e să trăiești aici. Buzăul nu este vizitat de prea mulți turiști, deși nu sunt puțini cei care vor să vadă Vulcanii Noroioși și mănăstirile din apropiere și aleg să se cazeze la hotelurile din oraș. Este, însă, un oraș tranzitat de tot felul de oameni de afaceri, pentru că la Buzău încă mai există fabrici. În serile de weekend, vezi localnici de toate vârstele plimbându-se pe străzi până târziu în noapte, iar terasele sunt neîncăpătoare, cum e Casa Berarilor, la care nu prea găsești cusur preparatelor culinare, iar chelnerii au o politețe cuceritoare.
În zilele în care am rămas în oraș, era o atmosferă de festival, căci Buzz CEE era în plină desfășurare. În Sala Teatrului „George Ciprian” și în Sala Amfiteatru a Muzeului Județean, rulau tot felul de filme: lungmetraje, documentare, scurtmetraje, filme studențești. Printre lungmetrajele din competiție, se regăseau filme ca Invizibil / Invisible (regia: Dimitri Athanitis, Grecia, 2016), Înțelegerea / The Agreement (regia: Predrag Pedja Radonjic, Serbia, 2016), Ultima zi / The Last Day (regia: Gabriel Achim, România, 2016), Cutia de scrisori / The Letterbox (regia: Bariș Kirimșelioglu, Turcia, 2016), Când nu vei mai fi / After you`re gone (regia: Anna Matison, Federația Rusă, 2016) sau Băiatul de pe pod / Boy on the Bridge (regia: Petros Charalambous, Cipru, 2016), acesta din urmă fiind și marele câștigător la BUZZ CEE 2017. Printre scurtmetraje – producții din Ucraina, Albania, Belarus, Turcia, Rusia, Ungaria și România. La categoria film studențesc, vedeai creațiile unor tineri din Grecia, Slovacia, Ucraina și Rusia. Și pentru că toate îți păreau atât de bine alese, cu greu alegeai ce să vezi și ce să nu vezi.
Însă ceea ce nu voi uita de la Buzău sunt mai ales documentarele. În competiție erau șase. Dar am ratat Peștișorul de aur / Bluefish (regia: Mert Gokalp, Turcia, 2017), Doar o răsuflare (regia: Monica Lăzurean-Gorgan, România, 2016) și Povestea Sahel Sounds / A story of Sahel Sounds (regia: neopankollektiv, Germania, 2016). Mai rămâneau trei. Despre care vă voi povesti mai jos.
Iadul din Mosul
În timp ce în Sala Teatrului „George Ciprian” avea loc proiecția specială a filmului Pădureanca (regia: Nicolae Mărgineanu, România, 1986), în fața unei săli arhipline care îl revedea astfel pe marele ecran pe Adrian Pintea, iar la final avea ocazia să stea de vorbă cu Manuela Hărăbor, prezentă la proiecție într-o ținută cu ie care ar fi atras toate privirile chiar și pe covorul roșu de la Cannes, în sala Amfiteatru a muzeului rula Invizibili în Mosul / Invisibles in Mosul (foto sus; regia: Itai Anghel, Israel, 2017). Mosul este reședința ISIS din Irak. Itai Anghel, un apreciat jurnalist al televiziunii naționale din Israel, este singurul israelian care a relatat dezvoltarea ISIS și războiul împotriva organizației teroriste încă din 2003, de la intervenția americană în Irak, până în prezent. Itai Anghel trăiește la Tel Aviv, are un bunic născut la Iași, care a emigrat mai întâi în Germania, apoi în America și de acolo în Israel. Regizorul călătorește mult pentru documentarele sale. Și iată-l ajuns în Mosul, în mijlocul localnicilor, cu precădere suniți, cu care stă de vorbă, sau participând cu camera de filmat la o misiune a armatei șiite împotriva ISIS, chiar în linia întâi! Devenit protagonist al propriului documentar, israelianul traversează pericole fără să oprească vreo clipă camera, intră alături de armata șiită în case proaspăt abandonate de ISIS, se aruncă în mijlocul acestui iad pe care ni-l arată în întregime, încercând parcă să-l înțeleagă, surprinde localnicii, îi intervievează, fumează cu ei în cârciumile din partea estică, eliberată, a orașului (Forțele coaliției irakiene conduse de SUA au eliberat partea de est a orașului la sfârșitul lunii ianuarie 2017; în timpul filmărilor, partea estică a orașului nu era complet eliberată, ISIS încă mai deținea controlul pe un segment din aceasta.), iar acolo toți fumează mult, recuperând astfel pentru cât nu au putut fuma pe vremea ocupației ISIS, când erau biciuiți și torturați dacă erau prinși fumând, căci contravenea credinței, trupul este un altar și nu ai dreptul la autodistrugere, un tânăr recunoaște că pe vremea când ISIS era încă acolo fuma pe ascuns 4 țigări pe zi, iar apoi a început să fumeze patru pachete, dincolo de asta sunt copiii înfășurați în pături care își părăsesc casele, copii care nu știu cum arată viața dincolo de acea ocupație a terorii, orașul ocupat e ca un câmp de luptă, nici morții nu pot fi duși la groapă în liniște, căci armata oprește convoaiele, teroriștii sunt infiltrați peste tot și de multe ori se folosesc de cadavre, soldații se tem de cadavre, localnicii se tem de soldați, armata șiită își ascultă cântecele șiite pe străzi, localnicii suniți sunt deranjați de cântecele acestea, parcă nici măcar nu știu ce e mai rău – ISIS sau armata care e acolo să îi apere, iar ISIS racolează încontinuu noi adepți din rândurile populației sunite, pe porțile adepților sunt scrise cuvinte în arabă, se spune că dacă ISIS ar cuceri orașul cei care au trecut de partea lor vor scăpa, cei care nu au trecut – își vor pierde casele, pământurile, viețile. Dacă vreți să știți cum arată iadul e de ajuns să vedeți Invizibili în Mosul. E cea mai dură dintre realitățile de acum surprinsă într-un film documentar cât se poate de apăsător.
Viețile neștiute ale garderobierilor
Apoi am văzut Secondo me (regia: Pavel Cuzuioc, Austria, 2016), un documentar semnat de moldoveanul de peste Prut stabilit la Viena – Pavel Cuzuioc. Acesta surprinde viețile a trei garderobieri în cele mai mici și mai inedite detalii. Pe mine m-a atras mai ales subiectul. Să faci un film despre garderobieri, cine s-ar fi gândit? Cu toate că, de câte ori nu ne-am întrebat oare cum trăiesc acei oameni pe care îi vedem mereu, dar despre care nu știm nimic. Primul garderobier este bătrân și lucrează la Opera din Viena. Supraponderal, vrea să slăbească, merge la sală, are un job de zi și unul de noapte (la operă) și rememorează de câte ori are ocazia povestea de dragoste cu soția sa, începută prin corespondență, pe când erau adolescenți. Al doilea garderobier lucrează la Scala din Milano, are în jur de 40 de ani, o soție și doi fii adolescenți, cu care joacă șah, gătește și cântă la chitară, este pe cale să își piardă slujba și îi place să îți arate ție, cel care îl filmezi, orașul Milano și împrejurimile operei. E un om normal, ca atâția alții. Numai că el este garderobier. Dar meseria de garderobier, ca oricare alta, se poate întâmpla să nu fie pentru totdeauna. În curând, va trimite scrisori de intenție, însoțite de fotografii, pentru angajare.
Al treilea dintre protagoniști este o femeie, o garderobieră-bunică de la Opera din Odessa, operă despre care regizorul recunoștea că îi plăcea la nebunie când era mic și mergea acolo, în vacanțe, la mare, cu părinții. Și garderobiera aceasta, atunci când nu păzește paltoane la operă, face piața, se plimbă cu vaporașul sau își răsfață nepotul care în curând părăsește Odessa pentru studii. Ea, garderobiera cu umor înnăscut, îl iubește nespus, ba chiar într-o zi găsește o felicitare pe care prietenii soțului ei răposat i-au scris-o acestuia la un an după ce murise, cu ocazia zilei sale de naștere, și în care îi spuneau că nu-i mai pot ura la mulți ani, dar îl roagă să se reîncarneze în nepotul lui nenăscut și astfel ei nu-l vor uita niciodată. Cum băiatul seamănă cu bunicul și la caracter, și la înfățișare, cine poate ști? Iată câte încap în viețile oamenilor!
Tito și americanii
La Buzău, la secțiunea Documentar, câștiga filmul Houston, avem o problemă – Houston, we have a problem (regia: Ziga Virc), care te poartă în Iugoslavia, alături de un bătrân inginer care se întoarce din America în locurile natale, pentru a-și întâlni fiica, pe care nu o cunoaște, și pentru a rememora anii `60 în care lucra pentru programul spațial al Iugoslaviei. Pe atunci, abia se căsătorise, iar soția lui era însărcinată. Dar au venit americanii, s-au arătat interesași de program, Tito li l-a vândut pe miliarde de dolari (așa zice filmul care împletește realitatea cu ficțiunea) și li l-a trimis încărcându-l pe un vapor din Maroc, dar programul nu a mers, iugoslavii trișaseră, dar acum aveau bani, țara înflorea, însă americanii i-au amenințat: ori fac ceva, ori le dau înapoi banii. Și atunci Tito a trimis în America 26 de ingineri care lucraseră pentru programul acela, însă nu i-a trimis pur și simplu, ci li s-a înscenat moartea, iar inginerii aceia nu s-au mai întors, ei au rămas peste ocean lucrând mai ales pentru NASA. Bătrân, în scaun cu rotile, inginerul din film află că soția lui s-a sinucis între timp, iar fiica sa nu pare dispusă să-l ierte ușor. Imaginile lor se suprapun peste imagini cu Tito, cu Kennedy, inclusiv din ziua morții, din Dallas, Texas, insinuând că aceasta ar avea de-a face cu Tito și vizita sa în America, atunci când un american încercase să-l asasineze pe dictatorul care avea să fie ultimul președinte de stat care l-a întâlnit pe JFK. Filmul este un colaj de povești și imagini, un documentar de artă care îți taie răsuflarea, chiar dacă încalcă convenții sau poate tocmai de aceea.
Houston, avem o problemă – Houston, we have a problem (regia: Ziga Virc)
Pe lângă toate cele de mai sus, s-au mai văzut tot acum la Buzău filme românești noi, ca Ana, mon amour (regia: Călin Peter Netzer), în prezența actriței Diana Cavallioti, dar și integrala Nae Caranfil, încheiată cu 6,9 pe scara Richter (2017), la finalul căruia Nae Caranfil și Maria Obretin apăreau în fața publicului amintindu-și cum au lucrat împreună, cum a apărut ideea filmului sau cum s-au construit anumite scene. Întrebați de cineva din public ce ar fi fost dacă nu erau ceea ce sunt, cei doi au răspuns după cum urmează. Maria Obretin, cu studii în limbi clasice, pe lângă actorie, a spus că cel mai probabil ar fi fost o profesoară simpatică de latină la un liceu bucureștean sau o bibliotecară oarecare în Călărași, orașul ei natal. Regizorul, care de altfel semnează și coloana sonoră a celui mai nou dintre filmele sale, a răspuns că i-ar fi plăcut să compună muzică, așa că dacă nu era Nae Caranfil ar fi fost Marius Moga.
Atât de la Buzău, unde de altfel în aceleași zile au mai putut fi văzuți Ana Ularu, Andreea Vasile, Irina Margareta Nistor și mulți alții.
Regizorul Nae Caranfil și actrița Maria Obretin, la Buzău
