CĂRȚI DE NEOCOLIT. Una dintre cele mai redutabile forme de manifestare a spiritului în antichitatea greco romană a fost oratoria. Această artă şi-a dovedit forţa în spaţiul politic, unde a condamnat sau a salvat oameni, indiferent de condiţia lor socială.
Un articol de Georgeta Filitti|22 aprilie 2018
Puterea cuvântului a însemnat, de-a lungul istoriei, un element de seamă în viața parlamentară europeană. Astăzi, mai ales în țările post comuniste, oratoria a rămas ceva exotic despre care se vorbește doar la trecut ori ca probă ciudată pentru accesul la o bursă în străinătate. Odinioară însă oratorul era un om ascultat.
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Ch.), născut la Arpinum, a fost o astfel de personalitate a lumii romane. Educat la Roma, unde urmărește fascinat pledoariile marilor juriști, apoi în Grecia (la Atena, în Rhodos), Cicero se întoarce în patrie și începe să practice avocatura. Discursul contra guvernatorului corupt al Siciliei, Verres, îl propulsează în lumea politică. Pro lege Manilia devine un model al genului pentru forța argumentației și în același timp îl pregătește pentru o funcție de seamă, cea de consul. E răstimpul când se ridică împotriva lui Catillina (condamnat și silit să se expatrieze). Verbul lui Cicero are atâta expresivitate încât, peste timp, numele celui încriminat a ajuns substantiv comun, catilinare însemnând critici bine țintite, argumentate, cu final previzibil.
Pătimaș, dornic mereu să se afirme, istoriografii aveau să-l numească homo novus, Cicero a ales mereu tabăra pierzătoare. S-a aliat cu Pompei contra lui Cesar, apoi l-a susținut pe Octavian împotriva lui Marc Antoniu. A rostit 14 discursuri, faimoasele filipice, pentru discreditarea acestuia și i-a căzut în cele din urmă victimă. Dar implicarea politică nu l-a împiedicat să aibă o operă uimitoare: oratorie, tratate de filosofie politică, corespondență. El rămâne, prin excelență, intelectualul cetățean. Și asta pentru că vede în activitatea politică o datorie sacră; pentru a o desfășura corect sunt necesare calități de orator, de conducător militar și de filosof avizat. Omul de stat model este văzut de Cicero într-o republică, unde promovează înțelegerea socială și respectarea drepturilor tuturor. De la el au rămas lucrări a căror lectură își păstrează și astăzi actualitatea. Așa sunt Despre cel mai bun fel de elocvență, Definiții ale binelui și răului în sine, Despre republică, Despre legi, Despre îndatoriri (De Oficiis). Aceasta din urmă a scris-o pentru fiul său Marcus, aflat la studii în Atena. Sunt povețe adresate unui tânăr în formare, indispensabile însă oricui aspiră la calitatea de om politic autentic. Cicero își propune să definească faptele morale și pe cele imorale, faptele utile și pe cele inutile și, mai departe, dacă ceea ce este moral concordă totdeauna cu utilitatea. De aici construiește un adevărat sistem unde afirmă că pentru a cunoaște adevărul omul trebuie să se ferească de eroare; dacă e factor politic decident, să fie drept și să slujească intereselor obștești. Cum? Prin dezinteresare, cumpătare, modestie, spirit de dreptate. Dacă inspiră teamă, devine, pe nesimțite, dictator, adică tiran și, mai devreme sau mai târziu, ”va fi răpus de ura celor mulți“.
”A răpi ceva altuia și a-ți spori mijloacele de trai, micșorându-le pe ale altuia e mai împotriva naturii decât moartea“, scrie Cicero. Și mai departe: ”Cei care voiesc să fie populari și pentru aceasta scot pe proprietari din avutul lor iar pe debitori îi iartă de sumele împrumutate zdruncină temelia statului”.
Cum se vede, sunt adevăruri care nu și-au pierdut actualitatea nici după 2000 de ani.
