Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.
Un articol de Georgeta Filitti|22 august 2016
Cafeaua ca atare, nelipsită de la masa lui Vodă, constituia şi un dar de preţ pentru feţele bisericeşti ori oaspeţii străini. Puţine localuri au rezistat vremii în oraş; unul din ele rămâne cafeneaua lui Ştefan Altântop, de la Poarta Curţii domneşti. Cu proprietari succesivi şi o perioadă de ruinare ea există şi azi. E vorba de Cafeneaua veche. La sfârşitul sec. XVIII era faimoasă şi cea a bărbierului venețian Michele.
Îngăduite de dragul turcilor, cafenelele ajung primejdioase pentru domnii fanarioţi. Discuţii politice, cârtiri contra lui Vodă, ba şi planuri de revoltă (croite de grecul Rigas, secretar domnesc şi mare strateg în eliberarea Balcanilor de sub jugul Porţii Otomane) îi fac pe aceştia să le închidă foarte adesea. Doar că negoţul cu cafea era prea rentabil şi impozitarea lui se făcea pe măsură.
Cu mese de biliard, dulciuri, ceai, partide de table, ghiulbahar sau domino, cafenelele ajung în sec. XIX o adevărată instituţia a Bucureştiului. Pe la 1860, în hotelul Orient funcţiona cafeneaua lui Bruzzessi, furnizor al casei princiare Al. I. Cuza. Localul a fost apoi preluat de croatul Tripcovici şi a ajuns o băcănie cu mizilicuri mult prețuite de bucureşteni.
Şi italianul Fieschi, pe str. Şelari, avea o clientelă bogată deoarece aducea ziare franțuzești, greceşti, nemțeşti şi italienești. Hotelul alăturat avea bucătărie internațională. Cea mai reprezentativă a fost însă a polonezului Fialkowski, venit după Războiul Crimeii. Se afla cam în preajma hotelului Novotel de azi. Kubler (Imperial) a găzduit o vreme cenaclul Literatorul, inițiat de Al. Macedonski.
În general, strălucirea multor cafenele s-a datorat frecventării lor de către scriitori.
Să amintim că jocurile de noroc şi consumul de alcool erau straşnic interzise. Fără prea mult efect. Unele cafenele, ca cele „cântânde”, cum era Tunel de France (pe locul actual al magazinului Victoria) ofereau şi altfel de servicii care n-aveau nimic a face cu parfumata băutură.
Pe la 1900 erau 140 de cafenele la Bucureşti. Au fost toate închise pe timpul războiului din 1916-1918. În 1924 oraşul era din nou împânzit de ele. La Cercul Militar cafeneaua şi terasa erau administrate de actriţa Marioara Voiculescu. La Café Royal (pe locul de azi al hotelului Capitol) veneau în primul rând ziariştii de la redacţiile situate pe str. învecinată, Sărindar.
Şi în perioada interbelică existau cafenele prost famate. Elite, de pe Lipscani, era cunocută pentru bursa neagră animată acolo.
În 1945, noul regim comunist a socotit cafenelele sursă de speculă şi le-a închis pe toate. Încet, încet a dispărut şi cafeaua, înlocuită cu nechezol.
După Revoluţie, cafeneaua n-a mai fost la modă; în schimb cafegiii s-au impus. Cel mai activ, cu o fermecătoare carte de aminitiri, rămâne , neîndoios, dl. Florescu, din Piaţa C.A. Rosetti.
