CRONICĂ DE FILM După succesul de la Cannes, „Câini”, îndrăzneţul debut al regizorului Bogdan Mirică, a fost prezentat în premieră în România în competiţia de la TIFF. Un film de gen, ambiţios, în care esenţială este atmosfera, şi mai puţin naraţiunea sa arhetipală.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 iunie 2016
Adevărul e că trebuia să vină. Pe alocuri atins fie de manierism, fie de o lipsă de direcţie şi de idei, Noul Cinema Românesc (NCR) avea nevoie de un şoc din exterior, de o alternativă valabilă, mai ales că filmele de public ale lui Nae Caranfil nu erau o reală „ameninţare”.
Iar acest şoc poate fi „Câini”, îndrăzneţul debut în lungmetraj al scenaristului şi regizorului Bogdan Mirică, laureat în luna mai cu premiul criticii, FIPRESCI, în secţiunea Un certain regard a Festivalului de la Cannes.
Paradoxul este că deşi îşi asumă deschis şi fără reţinere limitele unui film de gen – un amestec de thriller şi (anti)western -, „Câini” se dovedeşte un pronunţat film de autor. Nu atât acţiunea sau psihologizarea sunt importante, cât atmosfera unei lumi damnate, obţinută printr-o regie lipsită de stridenţe şi extrem de insidioasă.
„Câini” lasă deopotrivă senzaţii de familiar şi de noutate. Prima vine din faptul că spectatorul recunoaşte numeroşi tropi ai filmului de gen, întâlniţi însă la autori străini, în special americani (referinţa des invocată la „Nu există ţară pentru bătrâni”, al fraţilor Coen, este cea mai la îndemână, însă filmul lui Bogdan Mirică are meritul că ascunde, contopeşte, într-o viziune proprie, o serie de influenţe sau, mai exact, că împrospătează unele tipare).
Ineditul este dat de modul în care Bogdan Mirică foloseşte spaţiul românesc (mai exact, peisajul dobrogean, undeva nu departe de Tulcea, un teritoriu de graniţă), câţiva actori români cunoscuţi (unii consacraţi chiar de Noul Val) şi o neaşteptată coloană sonoră dominată de o inspirată muzică extradiegetică menită a sugera, cu discreţie, o ameninţare permamentă, ce contribuie la disconfortul pe care filmul urmăreşte să îl inducă spectatorului.
Bogdan Mirică operează o serie de rupturi decisive faţă de estetica Noului Cinema Românesc (o estetică în multe nuanţe, însă cu suficiente elemente comune pentru a justifica o analiză de ansamblu).
Regia nu îşi mai impune limite stricte, formule care să nu poată fi încălcate (aşa cum fac regizorii NCR) – de aici şi libertatea pe care o emană filmul, în ciuda convenţiilor narative cu care lucrează. Dacă simte nevoia unui plan-secvenţă de câteva minute, în cadru fix, cu poliţistul jucat de Gheorghe Visu (salutară recuperarea şi relansarea acestui foarte bun actor al generaţiei ’80 în cinema) în timp ce inspectează tacticos, într-un moment aproape suprarealist şi cu siguranţă perturbator, laba sfâşiată a unui picior de om găsită într-o mlaştină din apropiere, atunci Bogdan Mirică o face fără reţinere.
La fel cum dialogurile (când realiste, când în notă hiperbolică) sunt filmate fie într-un singur plan, cu camera apropiindu-se aproape imperceptibil de personaje, încercând parcă să le pătrundă misterul, fie în plan-contraplan, cu mai multe tăieturi de montaj.
Peisajul devine de asemenea un personaj în sine, prin cadrele ample sau panoramările hipnotice care sugerează toropeala unei margini de lume, unde timpul şi moralitatea par suspendate, şi care imprimă o lentoare şi o amorţeală aproape metafizice, sparte doar de violenţa al cărei autor diabolic este şeful mafiei locului (jucat de un Vlad Ivanov tot mai la înălţime), care se ghidează după principiul „Mi-e frică de Dumnezeu. Da’ şi lui îi e frică de mine”.
Spectatorul nu mai este prizonierul perspectivei unui singur personaj, ci al unui autor omniscient. Astfel că, în prim-plan, apar alternativ tânărul naiv (Dragoş Bucur) venit de la Bucureşti să vândă pământurile lăsate moştenire de un bunic enigmatic, poliţistul local bolnav (Gheorghe Visu), cu o ultimă dorinţă de a face singur dreptate într-o lume a răului pe care până atunci o tolerase, şi adevăratul stăpân al zonei, maleficul personaj interpretat de Ivanov.
Cu o imagine elegant lucrată (predomină, în interioare, nuanţele gri-verzui, iar în natură, cele gălbui sau tot mai roşiatice), „Câini” este un debut proaspăt, revigorant, care nu face concesii spectatorului (printr-o explicitare facilă a acţiunilor personajelor), ci îl invită într-o atmosferă neliniştitoare.
„Câini” va putea fi văzut din septembrie în cinematografe.
Câini, România, 2016
Scenariul şi Regie: Bogdan Mirică
Distribuţie: Dragoş Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Constantin Cojocaru, Raluca Aprodu, Teo Corban, Emilian Oprea, Costel Caşcaval
