La câţiva ani de la dispariţia lui Umberto Eco, Philip Roth şi Amos Oz, scrierile lor cuceresc din ce în ce mai mulţi cititori.
Un articol de Dana Ionescu|31 ianuarie 2021
Ziarul Metropolis vă invită la o revizitare a cărților lui Amos Oz, cele mai importante traduse în seria de autor pe care i-a dedicat-o Editura Humanitas Fiction. Ea nu poate fi decât o experiență binevenită pentru oricare cititor. Cei care vor porni în călătorie – fie că destinația e nouă, fie că e vorba despre o întoarcere – vor avea o mulțime de drumuri de explorat. Mai jos, câteva dintre zonele cele mai seducătoare.
1.Un Ierusalim iubit și nemilos
„Ierusalimul are un fel al său de a-i dezamăgi și tulbura pe cuceritori și vizitatori deopotrivă. Contrastul dintre orașul material și cel spiritual este atât de dureros, încât o sută de pacienți pe an sunt trimiți în azilul orașului, suferind de Sindromul Ierusalimului, o nebunie dată de anticipație, dezamăgire și deziluzie. Dar Sindromul Ierusalimului este și politic: Ierusalimul este o sfidare a rațiunii, a politicii pragmatice și strategiei, existând într-un tărâm al pasiunilor mistuitoare și emoțiilor nestăpânite, opac la rațiune”, scrie istoricul cunoscutul istoric Simon Sebag Montefiore în prefața volumului său „Ierusalim. Biografia unui oraș”, apărut la noi în 2012. Astfel și în multe alte feluri este orașul din viața lui Amos Oz și din ficțiunea lui. Un Ierusalim-palimpsest, de care nu te saturi și care se strecoară peste tot. Este Ierusalimul din copilăria autorului, din vremea formării statului Israel, unde băiatul unui cuplu de intelectuali evrei sosiți de la Odessa, cu rădăcini din care se pot naște romane adevărate, trăiește într-o casă plină de cărți și știe că e ideal să cumperi… gladiole când mergi în vizită (că sunt… scumpe). În Ierusalimul acesta se citește, se scrie și se discută mult despre cărți. Dar se dezlănțuie și multe furii. Este un Ierusalim fellinian, nicidecum bergmanian, cum amuzat a repetat-o scriitorul în interviuri, căci oamenii clevetesc enorm. Este și Ierusalimul din romanul „Iuda”, cu casa veche dintr-o margine de oraș, unde un intelectual excentric, și el cinematografic, își găsește un fel de tânăr discipol. Este și Ierusalimul nepăsător din „Cutia neagră”, romanul de forță din 1987, care desenează cu precizie chipul iubirii. Și Ierusalimul din care micul Amos și-a dorit cu furie să plece după sinuciderea mamei, așa cum aflăm din „Poveste despre dragoste și întuneric”.
2. Un portret nesfârșit al iubirii
Începe și nu se termină niciodată în opera de ficțiune a lui Amos Oz. E trasat cu delicatețe, cruzime și umor, o combinație neverosimilă, ca la marii autori. Simțul tragicului, care îl însoțește tot timpul pe scriitor (nemilos cu propriile cărți, pe care le rescria înainte de a le publica de numărate ori, mărturisind că o zi în care scrie o jumătate de pagină bună e o zi mai mult decât bună) și în toate felurile, apare uneori luminat de un superior simț al comicului și niciodată nu lipsește din literatura lui. Într-un fel, Amos Oz reabilitează ceea ce se cheamă roman de dragoste, care a pierdut mult în secolul XX, atât de mult, încât și-a făcut loc întrebarea: Cum se mai poate scrie roman de dragoste azi? Ei bine, ca Amos Oz. Citiți „Cutia neagră”! Sigur e unul dintre cele mai bune romane de dragoste ale vremii noastre. Altfel, pe lângă dragostea dintre un bărbat și o femeie, o să găsiți în cărțile scriitorului israelian multe alte forme ale ei: dragostea dintre un discipol și un maestru, dragostea dintre un om și o țară, dragostea dintre un artist și arta lui, dragostea dintre un credincios și Dumnezeul lui, dragostea dintre un ucigaș și o armă.
3. O privire cuprinzătoare, plină de tandrețe, asupra femeii
Și asta, într-o vreme complicată, însuflețită de ample mișcări de gândire care își propun să reașeze în societate „sexul frumos”. „Soțul meu, Michael”, romanul cu care scriitorul a atras atenția înainte să împlinească treizeci de ani, pe care l-a scris în kibbutzul în care a stat mulți ani, preferându-l casei familiale în care mama se sinucisese, aducea deja în prim-plan o femeie care se sufocă în căsnicie. Cartea aceasta de debut, devenită imediat bestseller și trimițând automat la „Madame Bovary”, urmărește cu precizie un traseu care este, de fapt, o prăbușire. Același vânt bate și în „Să cunoști o femeie”, roman mult mai cunoscut la noi, unde personajul absent, etern fascinant, îi oferă demiurgului care l-a creat prilejul să țeasă o excepțională pânză de păianjen. O mulțime de personaje feminine cât se poate de ofertante populează proza lui Amos Oz, contribuind semnificativ la forța ei.
4. O înțelegere nuanțată a copilului și a copilăriei
„Aveam vreo cincisprezece ani când m-am dus la Hulda, la doi ani și jumătate după moartea mamei”, scrie în ultimele pagini din bine-cunoscuta „Poveste despre dragoste și întuneric”. Și adaugă: „O față palidă printre cei arși de soare, un tânăr costeliv printre uriași bine clădiți, un palavragiu neobosit printre taciturni, un versificator printre muncitorii agricoli. Toți noii mei colegi de clasă aveau minte sănătoasă în trup sănătos, numai eu aveam o minte visătoare într-un trup aproape străveziu. Ba mai rău: m-au prins de câteva ori șezând prin unghere retrase ale kibbutzului și încercând să pictez acuarele. Sau pitindu-mă în sala de studiu din spatele sălii ziarelor de la parterul Casei Herzl și mâzgălind de zor.” Dar Sumki, și el tot din Ierusalim? Merită să-i citiți povestea. Pe bicicleta lui, în numai câteva ore face o mulțime de descoperiri năucitoare, la fel de importante ca acelea pe care le-a făcut cândva, după ce a ajuns la kibbutz, Amos Klausner însuși, care și-a luat numele Oz („putere”). Infinit mai mult e cuprins în scrierea de graniță „Poveste despre dragoste și întuneric”, lectură obligatorie pentru oricare dintre noi caută răspunsuri la întrebări grele. Mai ales aici, dar și în ale cărți ale scriitorului. S-ar putea să găsească mai multe răspunsuri decât în tratate de filosofie și psihologie.
5.O viziune profund umanistă
Aceeași concepție care l-a călăuzit cu atâta putere pe Amos Oz, militantul de stânga pentru o soluție bistatală în „chestiunea Palestinei” – o soluție cehoviană, cum spunea el însuși, nu shakespeariană, adică una care nu să umple scena de cadavre la sfârșit –, activistul care a înființat mișcarea de stânga „Pace Acum”, după ce a petrecut zeci de ani în kibbutz și a făcut Războiul de Yom Kippur, descoperim deopotrivă în beletristica și în publicistica lui. Alimentată din copilărie de părinții care, spunea scriitorul mai târziu, au iubit Europa, dar pe care Europa nu i-a iubit, privirea aceasta deschisă asupra lumii și a omenirii a urmat una și aceeași traiectorie până în ultima clipă. Cu stiloul cu care scrie povești (căci avea două, despre care vorbea tot timpul: unul cu care scrie articole pe teme socio-politice când îl apucă furia, și unul cu care scrie literatură, când e liniștit), a strecurat la un moment dat în „Cutia neagră”, într-o scrisoare pe care Michel i-o trimite lui Boaz: „Esențialul în viață e să faci binele. Foarte simplu. Și să nu vină taică-tău și alți inteligenți de genul lui să ne amăgească cum că binele e relativ, că nimeni nu are dreptul să hotărască ce e bine și ce e rău, că ce e bine pentru Simion e rău pentru Levi și invers și că depinde când și unde și toate deșteptăciunile astea. Am auzit destul. Nu ne privește pe noi toată filozofia asta străină care e toată numai flori fără fructe, cum a spus înțeleptul, și pe deasupra și flori otrăvite. Ferește-te de gunoiul ăsta! Să știi, Boaz, că încă nu s-a născut cineva, fie chiar și arab sau criminal, care să nu știe în sufletul lui ce e bine și ce e rău. Cu toții știm asta încă din burta mamei. După imaginea Domnului nostru. Știm că a face bine aproapelui e bine și a-i face rău e rău. Simplu ca bună ziua”.
Foto: forward.com
