Călătorie la Viena, cea de altădată
https://www.ziarulmetropolis.ro/calatorie-la-viena-cea-de-altadata/

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar şi un cert tradiţionalism. Deschidere faţă de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domneşte într-un oraş ce respiră într-un ritm al lui. Muzică şi culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spaţiu asociat pe veci cu spiritul european.

Un articol de Dana Ionescu|12 februarie 2021

O întoarcere în timp, într-un moment agitat pentru Europa și pentru lumea întreagă, nu poate fi decât binevenită. Să ne întoarcem la Viena fermecătoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când oamenii aveau multă răbdare. Să redescoperim chipul orașului într-o celebră carte de amintiri, care trasează convingător spiritul european. „Lumea de ieri. Amintirile unui european” de Stefan Zweig (traducere de Ion Nastasia, Humanitas, 2012) prilejuiește o extraordinară călătorie în timp. În primul rând, în capitala Austriei. Iată ce nota un scriitor pe care istoria îl va obliga să-și părăsească orașul natal.

1.„A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască”

„Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemții din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreț pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori” și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieții, mâncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei” germane care, până la urmă, le-a amărât și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și poate lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască” era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decât toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogați, cehi și germani, evrei și creștini conviețuiau pașnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mișcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputați se așezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca niște prieteni; chiar când Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orașului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare în viața de zi cu zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n-am întâmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură. Ura care contrapune o țară altei țări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu țâșnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii și națiunile; acel instinct de turmă și de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viața publică de azi; libertatea de mișcare a individului trecea drept o condiție firească a existenței, lucru ce aproape se mai poate concepe astăzi; toleranța nu era disprețuită, cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune și lipsă de fermitate, ci se afla la loc ce cinste ca o forță etică”.

  1. „O lume care nu cunoștea graba”

„Căci n-a fost un secol pătimaș acela în care m-am născut și m-am format eu. Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmul noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. Se ducea o viață mai tihnită. (…) Chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise patruzeci de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele mici asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții „asigurate””.

  1. „În urmărirea imoralității”

„Și în privința ținutei pe care trebuia s-o afișeze, așa-zisul sex tare era supracotat în comparație cu sexul slab: bărbatul trebuie să fie viguros, milităros și agresiv; femeia trebuia să fie sfioasă, timidă și în defensivă, vânător și pradă, iar nu parteneri egali. Prin această nefirească exacerbare a diferențelor de habitus exterior trebuia să se întărească și tensiunea internă dintre poli, erosul, și în felul acesta, grație metodei nepsihologice a voalării și trecerii sub tăcere, societatea de atunci ajungea la rezultatul diametral opus. Căci, pentru a preveni orice ispită, societatea, cu pudicitatea și teama ei permanentă, se afla mereu în urmărirea imoralității în toate aspectele vieții, literaturii, artei, îmbrăcămintei; ba era de-a dreptul nevoită să se preocupe în permanență de imoralitate”.

  1. „O atmosferă deosebit de propice”

„Astfel, sub influența atmosferei de la Viena și a circumstanțelor particulare ale acelei vremi, dorința de creație artistică se răspândise în clasa noastră ca molima. Fiecare căuta în sine un talent și căuta să-l exteriorizeze. Patru sau cinci dintre noi voiau să se facă actori. (…) Dar mult mai puternice erau aspirațiile literare. (…) Or toate acestea nu puteau fi întâmplătoare. Trăiam într-o atmosferă deosebit de propice, condiționată de humusul artistic al orașului, de acel timp apolitic, de constelația în ascensiune a noii orientări literare și spirituale de la sfârșitul secolului care se alia în noi organic cu voința imanentă de a produce ceva, lucru care, de altfel, ține aproape cu necesitate de această etapă a vieții”.

  1. La cafenea

„Dar cel mai bun locaș de cultură pentru noi rămânea cafeneaua. Pentru a înțelege una ca asta, trebuie să se știe că la Viena cafeneaua reprezintă o instituție cu totul deosebită, ce nu-și găsește echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un fel de club democratic, accesibil oricui contra unei cești ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să stea ore-n șir, să discute, să scrie, să joace cărți, să-și primească poșta și, mai ales, să citească un număr nelimitat de ziare și reviste. Într-o cafenea vieneză mai de soi găseai toate ziarele din Viena și nu numai din Viena, ci și din tot imperiul german, precum și ziarele din Franța, Anglia, Italia și America, plus toate revistele literare și artistice importante din lume, Mercure de France, ca și Neue Rundschau, Studio și Burlington Magazine”.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.