Călătorie la Viena, cea de altădată
https://www.ziarulmetropolis.ro/calatorie-la-viena-cea-de-altadata/

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar şi un cert tradiţionalism. Deschidere faţă de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domneşte într-un oraş ce respiră într-un ritm al lui. Muzică şi culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spaţiu asociat pe veci cu spiritul european.

Un articol de Dana Ionescu|12 februarie 2021

O întoarcere în timp, într-un moment agitat pentru Europa și pentru lumea întreagă, nu poate fi decât binevenită. Să ne întoarcem la Viena fermecătoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când oamenii aveau multă răbdare. Să redescoperim chipul orașului într-o celebră carte de amintiri, care trasează convingător spiritul european. „Lumea de ieri. Amintirile unui european” de Stefan Zweig (traducere de Ion Nastasia, Humanitas, 2012) prilejuiește o extraordinară călătorie în timp. În primul rând, în capitala Austriei. Iată ce nota un scriitor pe care istoria îl va obliga să-și părăsească orașul natal.

1.„A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască”

„Se trăia bine, se trăia ușor și fără griji în acea Vienă de altădată, și nemții din nord ne priveau de sus cu ciudă și dispreț pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni „muncitori” și să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam plăcerilor vieții, mâncam bine, ne duceam la teatre și la petreceri și, în plus, făceam o muzică excelentă. În locul „hărniciei” germane care, până la urmă, le-a amărât și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare, în locul acestei pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o șuetă tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, și cu o largă și poate lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi și a lăsa și pe alții să trăiască” era o vestită maximă vieneză, o maximă care mie și astăzi mi se pare mai omenoasă decât toate imperativele categorice și care se impunea irezistibil în toate cercurile. Săraci și bogați, cehi și germani, evrei și creștini conviețuiau pașnic în ciuda unor frecușuri ocazionale, ba chiar și mișcările politice și sociale erau lipsite de acea groaznică revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau prin ziare, în parlament, dar după tiradele à la Cicero aceiași deputați se așezau la o bere sau la o cafea și se tutuiau ca niște prieteni; chiar când Lueger, șeful partidului antisemit, a ajuns primar al orașului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare în viața de zi cu zi, și eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n-am întâmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau discriminare nici la școală, nici la universitate, nici în literatură. Ura care contrapune o țară altei țări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu țâșnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii și națiunile; acel instinct de turmă și de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viața publică de azi; libertatea de mișcare a individului trecea drept o condiție firească a existenței, lucru ce aproape se mai poate concepe astăzi; toleranța nu era disprețuită, cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune și lipsă de fermitate, ci se afla la loc ce cinste ca o forță etică”.

  1. „O lume care nu cunoștea graba”

„Căci n-a fost un secol pătimaș acela în care m-am născut și m-am format eu. Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line, o lume care nu cunoștea graba. Ritmul noilor viteze nu se extinsese încă de la mașini, telefon, radio, avion la om, timpul și vârsta aveau o altă măsură. Se ducea o viață mai tihnită. (…) Chiar la începutul copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise patruzeci de ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. Graba era socotită o lipsă de eleganță, ea era de fapt inutilă, căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele mici asigurări și măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată ceva neașteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptușit al vieții „asigurate””.

  1. „În urmărirea imoralității”

„Și în privința ținutei pe care trebuia s-o afișeze, așa-zisul sex tare era supracotat în comparație cu sexul slab: bărbatul trebuie să fie viguros, milităros și agresiv; femeia trebuia să fie sfioasă, timidă și în defensivă, vânător și pradă, iar nu parteneri egali. Prin această nefirească exacerbare a diferențelor de habitus exterior trebuia să se întărească și tensiunea internă dintre poli, erosul, și în felul acesta, grație metodei nepsihologice a voalării și trecerii sub tăcere, societatea de atunci ajungea la rezultatul diametral opus. Căci, pentru a preveni orice ispită, societatea, cu pudicitatea și teama ei permanentă, se afla mereu în urmărirea imoralității în toate aspectele vieții, literaturii, artei, îmbrăcămintei; ba era de-a dreptul nevoită să se preocupe în permanență de imoralitate”.

  1. „O atmosferă deosebit de propice”

„Astfel, sub influența atmosferei de la Viena și a circumstanțelor particulare ale acelei vremi, dorința de creație artistică se răspândise în clasa noastră ca molima. Fiecare căuta în sine un talent și căuta să-l exteriorizeze. Patru sau cinci dintre noi voiau să se facă actori. (…) Dar mult mai puternice erau aspirațiile literare. (…) Or toate acestea nu puteau fi întâmplătoare. Trăiam într-o atmosferă deosebit de propice, condiționată de humusul artistic al orașului, de acel timp apolitic, de constelația în ascensiune a noii orientări literare și spirituale de la sfârșitul secolului care se alia în noi organic cu voința imanentă de a produce ceva, lucru care, de altfel, ține aproape cu necesitate de această etapă a vieții”.

  1. La cafenea

„Dar cel mai bun locaș de cultură pentru noi rămânea cafeneaua. Pentru a înțelege una ca asta, trebuie să se știe că la Viena cafeneaua reprezintă o instituție cu totul deosebită, ce nu-și găsește echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un fel de club democratic, accesibil oricui contra unei cești ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să stea ore-n șir, să discute, să scrie, să joace cărți, să-și primească poșta și, mai ales, să citească un număr nelimitat de ziare și reviste. Într-o cafenea vieneză mai de soi găseai toate ziarele din Viena și nu numai din Viena, ci și din tot imperiul german, precum și ziarele din Franța, Anglia, Italia și America, plus toate revistele literare și artistice importante din lume, Mercure de France, ca și Neue Rundschau, Studio și Burlington Magazine”.

12
/03
/23

Luna martie a fost scrisă în destinul ei. S-a născut pe 8 martie 1936 și a murit pe 18 martie 1994. Nici șaizeci de ani n-a petrecut pe acest pământ, dar în acest timp a devenit una dintre cele mai mari actrițe ale teatrului românesc. Gina Patrichi.

09
/03
/23

Mai mult de un deceniu, scriitorul american David Fideler, originar din Michigan și stabilit la Sarajevo, și-a însoțit cafeaua de dimineață cu lectura câte unei epistole de-a lui Seneca (cca. 4 î.Hr. - 65 d.Hr.), „cel mai convingător și mai elegant dintre scriitorii stoici”, „conștiința Imperiului Roman”. Astfel a apărut volumul „Mic dejun cu Seneca” (Editura Trei).

17
/02
/23

E noapte, străzile sunt pustii și la Haga sigur e frig în miezul iernii. Dar tocmai se intră într-un nou deceniu cu mare entuziasm. Anul abia a început și oamenii își fac planuri. În hotelul Des Indes din orașul olandez însă, o ființă extraordinară își face ieșirea din scenă.

16
/12
/22

„M-am născut în anul 1707, la Veneţia, într-o casă mare şi frumoasă, aşezată între podul Namboli şi podul Donna-Onesta, în colţul străzii Ca cent’anni din parohia San Toma.” Era una din ultimele zile ale iernii anului 1707, era 25 februarie, era magica Veneția.

23
/11
/22

20 de însemnări din jurnalele ținute de Charles Bukowski în ultimii ani de viață, pe când era deja septuagenar și o legendă a undergroundului literar american, așa cum apar în volumul „Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul” (Editura Polirom, 2022, traducere de Cristian Neagoe).

10
/10
/22

Romeo Pop a fost actor al Teatrului Bulandra timp de 27 de ani. Născut la Aiud în 1952, a absolvit UNATC în 1975 la clasa marelui Octavian Cotescu. În 2007, la inițiativa sa și a lui George Ivașcu, se deschidea Teatrul Metropolis din București.

08
/10
/22

Ion Țuculescu este pictorul care a învățat singur să picteze studiind tablouri, obiecte create de meșteri populari, răniți de război, țărănci care muncesc la câmp și atâtea alte ființe și lucruri demne de a fi descoperite.