Calea Victoriei, între două lumi: clădiri de sticlă și povești uitate
https://www.ziarulmetropolis.ro/calea-victoriei-intre-doua-lumi-cladiri-de-sticla-si-povesti-uitate/

POVEȘTILE STRĂZILOR DIN BUCUREȘTI Calea Victoriei, cel mai frumos bulevard din Bucureşti, are o poveste. De ea se leagă imaginile cu Micul Paris, de ea se leagă cele mai interesante istorioare din cea mai frumoasă perioadă a Bucureştiului. Ne-o imaginăm, plină de farmec, la începutul unui alt secol şi pornim în jos, pe Podul Mogoşoaiei…

Un articol de Monica Andronescu|25 Aprilie 2018

„E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (…) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

Sunt cuvintele cu care Gheorghe Crutzescu îşi începe una dintre cele mai frumoase monografii care s-au scris despre Calea Victoriei. Pe vechiul ei nume „Podul Mogoşoaiei”…

Pe Calea Victoriei timpul şi oamenii au început să sape urme tot mai adânci. Din vremea când lumea lui Cezar Petrescu se întindea dintr-o parte în alta a Bucureştiului, pe strada al cărei nume a ajuns să fie sinonim cu numele oraşului, au supravieţuit până azi mai mult amintirile. Şi de multe ori nici ele… „Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad”, aşa cum îl desena pe o hartă imaginară şi subiectivă acelaşi Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei se sufocă astăzi de anii care îl apasă, din 1692, când Constantin Brâncoveanu construia un drum care să-i lege moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia.

Tot atunci hotăra şi să fie podit cu bârne de lemn de stejar, de unde i-a şi rămas numele de Podul Mogoşoaiei, până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, la intrarea triumfătoare a trupelor române în Bucureşti, pe această arteră, după Războiul de Independenţă, cum frumos îşi începe povestea Alexandru Ofrim, autorul unuia dintre cele mai importante studii despre drumurile Bucureştiului, „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”.

Călător pe Calea Victoriei

Am pornit pe Calea Victoriei încercând să-i descoperim drumul şi povestea, aşa cum s-au desenat în cele peste două secole de existenţă. De sus, din partea cea mai veche a Podului, care începe pe malul Dâmboviţei, am luat-o spre locul unde se afla odată Mănăstirea Zlătari, din curtea interioară a hanului cu acelaşi nume, din mahalaua unde îşi făceau veacul meşterii aurari şi argintari. Hanul cu aur de mister, în care se pare că promiscuitatea şi strălucirea giuvaierelor se amestecau cu sunetele ce se iţeau din clopotniţa ce dădea spre Podul Mogoşoaiei, azi a dispărut. Demolat în 1903, împreună cu toate cele aproape 200 de încăperi şi cu tainele lui. Între timp a fost uitat. I-am întrebat pe trecătorii grăbiţi ai secolului al XXI, cu ochelari mari de soare și sacoșe colorate despre Hanul Zlătari. N-am găsit pe nimeni care să-şi amintească. Un domn amabil m-a trimis zâmbind spre Hanul lui Manuc: „Confundați doamnă, e un han, e mai sus, Hanul lui Manuc se cheamă, are și terasă și un restaurant libanez înăuntru. Nu-i rău, dar e cam scump…” În schimb, Hanul Zlătari a fost cu totul înghițit de istorie ca și cum n-ar fi fost. A dispărut, s-a topit…

A fost odată… Mănăstirea Sărindar

Mi-am continuat drumul spre intersecţia cu Bulevardul Regina Elisabeta. Pe locul unde astăzi se află Cercul Militar Naţional, era odată celebra Mănăstire Sărindar. Dispărută şi ea în praful istoriei, aşa cum dispărute sunt astăzi amintirile în praful noului Bucureşti, prea grăbit să se oprească o clipă în loc să-şi amintească. O invitaţie la reamintire este călătoria noastră pe strada cea mai frumoasă a oraşului numit odată, demult, „Micul Paris”, cu popasuri în locuri azi dispărute şi reinventate…

O întrebare timidă adresată la întâmplare pe stradă. „Știți cumva ce-a fost aici înainte de Cercul Militar Național?” „Nu, îmi pare rău, sunt prea tânără…” îmi spune o fată elegantă cu tocuri cui și taioraș. „Nu, nici nu știam că a fost ceva înainte…”, îmi răspunde o doamnă serioasă, care-mi zice chiar cu mândrie: „Sunt profesoară de 25 de ani, dar nu știu să mai fi fost ceva aici…” E clar, după părerea mea, Cercul Militar Național e vechi de când lumea, nimeni nu-și imaginează că înainte de el a mai fost ceva. Un singur domn îmi răspunde că ştie că-n acel loc s-ar fi aflat odată o biserică renumită pentru că adăpostea o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni şi care „scotea dracii din om”. Știe de la bunicul lui tot felul de povești ca din filmele de groază, dar nu e ferm convins că exact aici se afla acea biserică. Ei bine, da. Povestea pare să fie adevărată, căci Gheorghe Crutzescu scrie: „Multe generaţii de bieţi nebuni au trăit în lanţuri şi bătăi în balamucul Sărindarului, până în anul 1802, când au fost mutaţi la Biserica Icoanei. Aici n-ar mai fi fost puşi în lanţuri, ci doar în butuce şi numai noaptea”. De ce Sărindar? Răspunsul a rămas mereu ascuns, iar o dată cu dispariţia locului s-au stins şi întrebările. În rest, şoferii de taxi care aşteaptă la colţul bulevardului sau vânzătoarele de flori ridică din umeri nedumerite. Ele doar Cercul Militar îl ştiu. Altceva n-au văzut, n-au auzit…

A fost odată… Capșa, „buricul țării”

Peste drum e celebrul Capşa. Toată literatura interbelică se opreşte din când în când la restaurantul aflat pe locul unor foste case boiereşti.

„Timp de 75 de ani, Capşa a fost mai mult decât un hotel, o cofetărie sau o cafenea, a fost într-un fel buricul ţării şi cronica ei vie. Demult, Capşa a intrat în istoria noastră. (…) Aici a mâncat, timp de 30 de ani, tot ce avea un nume în Bucureşti şi tot ce era străin cu vază. Aci venea, după teatru sau concert, protipendada bucureşteană să supeze. (…) Iar în cele trei salonaşe «particulare» care dau pe Strada Edgar Quinet s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru. (…) În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading, sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Suzanne Despres, Rejane şi Sarah Bernhardt.”

E „cronica prescurtată” a unuia dintre cele mai importante „popasuri” de pe Calea Victoriei, scrisă de Crutzescu în „Podul Mogoşoaiei”. La Capşa timpul s-a oprit puţin în loc. Strălucirea i-a pălit şi este astăzi mai degrabă „umbra unui vis”. O după-amiază de aprilie cald, în care, din interiorul restaurantului, culorile străzii considerate odată cea mai elegantă din Bucureşti încep să se stingă în luminile serii. Azi, cofetăria și restaurantul și-au mai păstrat doar renumele. Farmecul nespus al Capșei a apus și el. Iar între timp, în lumea noastră, bustul lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, stă acum cocoțat în piaţeta din faţa Teatrului Odeon… De ce? Întrebare fără răspuns.

Dar cum să nu-ţi aminteşti că această Cale a Victoriei a fost primul bulevard iluminat electric din Bucureşti? Întorci, fără să vrei, clepsidra şi primele lumini de felinare se amestecă acum cu farurile noilor automobile care o sufocă în zilele noastre curgând, dinspre Piaţa Victoriei spre Splaiul Independenţei, în sens invers plimbării la care noi v-am invitat, nu întâmplător… Ca să ne intersectăm timpurile, ca să-i oprim cumva curgerea. Înspre Biserica Kreţulescu… Apoi tot mai departe spre Palatul Regal, distrus de un incendiu în 1926 şi reconstruit, căpătând înfăţişarea actuală prin anii 1930. E locul unde se află azi Muzeul Naţional de Artă. Cu un mic efort de imaginaţie ştergeţi toate detaliile anului 2018, toate bannerele, luminile prea puternice, maşinile prea multe și prea colorate şi veţi descoperi imaginea în sepia a unuia dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti, unde cei ce veneau odată să-l viziteze se opreau în loc. Alături… Palatul Fundaţiei Culturale Carol I, astăzi Biblioteca Centrală Universitară. Iată o imagine din amintirile lui Leni Caler… „Într-o zi însorită de iarnă, am ieşit de la şcoală şi, trecând prin Piaţa Palatului, acoperită cu un covor de zăpadă, am rămas pironită locului privind la un splendid tablou. În faţa mea, în mijlocul acelei vaste pieţe, privind departe, o femeie înaltă, blondă, de o strălucitoare frumuseţe. Trupul ei zvelt era înfăşurat într-o haină de blană albă, scumpă, lungă până în pământ. Pe cap, o pălărie cu boruri mari îi umbrea ochii… Ţinea în amândouă braţele un imens buchet de trandafiri roşii.” Era Elvira Popescu… Nu pe scenă, ci afară, în zăpadă, în Piaţa Palatului aproape pustie, un decor straniu şi minunat, aşteptând…

Zgârie nori și palate îmbătrânite

Dar, dacă s-ar întâmpla ca vreun călător din lumea secolului al XIX-lea să se rătăcească în timp şi să nimerească acum în apropiere de Palatul Regal, n-ar recunoaşte prea mult din vechiul oraş. Clădiri mari de sticlă şi oţel s-au ridicat şi au înghiţit romanticul bulevard cu tarabe şi flori. De la Ateneu la Piaţa Amzei fosta Cale a Victoriei a apus cu totul, iar imaginile sunt greu de suprapus. Paşii răsună straniu căutând o lume care nu mai e. Palatul Ştirbey se arată fantomatic şi întunecat. Paznicul îmi răspunde că acolo nu mai e nimic. A adăpostit un timp un Muzeu al Ceramicii şi Sticlei, dar vreme îndelungată curtea a rămas năpădită de buruieni.

De la amestec de „palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori”, Calea Victoriei a devenit amestec de zgârie-nori şi palate îmbătrânite… Cuvintele paznicului de la Ştirbey rămân emblematice. „Înăuntru e gol-goluţ. Şi n-ai unde, dom’le, e coşcovit, uită-te şi mata cum arată statuile alea. Ăsta trebuie dărâmat şi făcut altul. Vă zic eu că te costă mai mult să îl refaci pe-ăsta decât să faci altul. Aţi văzut ce repede se face acuma. Se găseşte materiale, nu-i problemă, ăsta e o hărăbaie…”

De aici şi până în Piaţa Victoriei mai e puţin. Un drum de câteva minute în care se înghesuie vreo două secole de istorie şi multe poveşti. Una dintre cele mai frumoase povești, care şi-a legat numele de bulevardul iubit al Bucureştiului, este chiar romanul lui Cezar Petrescu… Calea Victoriei…

„Calea Victoriei răsună de clamoarea mulţimii care se întoarce de la cea mai strălucită cursă de cai, cu cele mai extravagante surprize la pariuri din acel an, în cel mai triumfal amurg din acea toamnă. E o fâlfâire nebună de eşarfe în urma automobilelor, o întrecere biciuită de echipaje, o larmă hohotitoare de glasuri, în care şi ele vor să fie fericite; risipindu-se până aici, în camera unde n-au fost niciodată flori şi unde, pe patul cu pătura aspră, se află o moartă pentru faptul divers de mâine. Pe cerul nemărginit albastru două braţe întinse descătuşează în sfârşit plânsul. Poate imploră lumina de sus. Cerul era înalt şi gol.”

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »